Rusul pleacă într-o delegație pentru prima dată în viața lui cu avionul, plin de emoții și curiozitate. Fiind un om simplu, dintr-o zonă rurală a Rusiei, nevasta sa, grijulie ca întotdeauna, îi pune în traistă ceva de-ale gurii: un ou fiert, un cartof și o roșie – tot ce avea mai bun prin gospodărie.
Când se așază în avion, rusul observă că stă lângă un american bine îmbrăcat, cu un aer sofisticat. Avionul decolează și, după ce se mai liniștesc puțin lucrurile, rusul, care nu obișnuia să se lase impresionat de nimic, scoate din traistă oul fiert. Îl privește cu mândrie și începe să-l descojească metodic, bucățică cu bucățică.
Americanul, curios din fire și obișnuit cu alte standarde, îl observă și, cu un aer superior, întreabă:
-But what is this?
Rusul, fără să se lase intimidat, răspunde calm:
-Un ou.
Americanul râde ușor și zice, cu un zâmbet de superioritate:
-Aaa, păi la noi, ouăle sunt de trei ori mai mari! Ce micuț e ăsta…
Rusul înghite în sec, dar nu zice nimic. Scoate din traistă cartoful, gata să-și continue masa. Americanul, intrigat din nou, întreabă cu aceeași curiozitate arogantă:
-But what is this?
Rusul, răbdător, răspunde:
-Un cartof.
Americanul, făcând o glumă la adresa dimensiunilor, zice râzând:
-Ce fraieri sunteți, la noi cartofii sunt de cinci ori mai mari ca ăsta! Doar atât?
Rusul începe să se simtă iritat de observațiile americanului, dar își păstrează calmul. Mai avea o roșie în traistă. O scoate și o privește, amintindu-și cu drag de grădina de acasă. Americanul, mereu cu privirea iscoditoare, îl întreabă imediat:
-But what is this?
Rusul, fără să clipească și cu un zâmbet complice pe față, răspunde sec:
-O cireșă…
O polițistă tânără și drăguță dirija circulația într-o intersecție mare, într-o zi toridă de vară. Ora de vârf, agitație maximă, iar ea, în mijlocul haosului de mașini, își făcea treaba cu o precizie exemplară. Totul mergea bine până când, dintr-o dată, a simțit acel disconfort specific care îi spunea că tocmai i-a venit ciclul. Panicată, începe să se gândească ce să facă. Era abia la jumătatea schimbului și mai avea încă cinci ore de lucru. Să plece nu putea, căci traficul era nebun și nu exista niciun înlocuitor disponibil.
În disperare de cauză, pune mâna pe stație și îl cheamă pe colegul ei de birou:
– Ionel, te rog, fă-mi o mare favoare! Verifică în dulapul meu din birou și adu-mi pachetul de tampoane! E urgent! – Recepționat, vin imediat! răspunde colegul, fără să stea pe gânduri.
Ușurată, polițista continuă să dirijeze circulația, deși nervozitatea creștea cu fiecare minut. Timpul trecea, și fiecare clipă părea o eternitate. O oră mai târziu, Ionel încă nu apăruse. O a doua oră trece, iar situația devine din ce în ce mai disperată. Polițista, deja cu nervii la pământ, se întreba unde naiba putea să fie Ionel cu pachetul ei salvator. Trec patru ore, timp în care traficul se mai domolise, dar disconfortul ei ajunsese la un nivel insuportabil.
Deodată, în zare, vede mașina poliției apropiindu-se. „În sfârșit!”, își zice ea, văzând cum colegul ei coboară din mașină, fluturând vesel pachetul de tampoane ca și cum ar fi adus trofeul de la un concurs. Fața polițistei se încruntă și, cu nervii întinși la maxim, îl întreabă:
– Nesimțitule!!! Unde ai stat atâta timp?!
Ionel, cu un zâmbet larg și o atitudine relaxată, îi răspunde:
– Ei, știi cum e… când ai spus prin stație că ți-a venit ciclul, șefu’ s-a bucurat atât de tare că a dat o sticlă de șampanie, apoi comisarul Ionescu a adus o ladă de bere… ne-am adunat toți și-am sărbătorit, că… era o veste bună. Așa că am dat și eu un rând, că… mi s-a luat și mie o piatră de pe suflet… !!!
Articolul Surprizele culinare ale delegației ruse apare prima dată în .
