Ion și Maria erau proaspăt căsătoriți, iar viața lor de cuplu se desfășura liniștit la țară. Maria, mereu ocupată cu treburile casnice, era uneori plecată din gospodărie, iar Ion rămânea să trebăluiască pe lângă casă. Într-o zi însorită, Ion se apucase să dea de mâncare la găini, când deodată, apare Vasile, vecinul lor, care avea un zâmbet viclean pe față și-l strigă de la distanță.
– Ioaneeee! Mai Ioaneee! Vezi că Maria ta e cu Gheorghe în porumb! – strigă Vasile, abia stăpânindu-și râsul.
Ion, care era concentrat la treburile sale, își ridică privirea nedumerit. În secunda următoare, se înroșește la față, lăsând furca din mână și pornind în grabă spre tarla. Cu pași mari și furios, își imaginează deja scene dramatice. Își zice în gând:
„Cum așa?! Maria mea, cu Gheorghe în porumb? Gheorghe, omul care își petrecea serile la cârciumă, vorbind de fotbal și păhărele? Să-l prind eu, că-l rezolv cu furca asta!”
Ajunge Ion la marginea porumbului, dar pe măsură ce se apropie, îl cuprinde o bănuială. Se uită în jur și, văzând câmpul nesfârșit, își dă seama că e la Gheorghe pe tarla, nu la el. Își trage sufletul, începe să râdă și-și pune furca pe umăr, fluierând relaxat înapoi spre casă.
După ceva vreme, se întoarce în ograda lui cu pălăria trasă pe ceafă și zâmbind de parcă ar fi câștigat la loterie. Vasile, care îl aștepta curios, nu mai rezistă și întreabă:
– No, care-i treaba, Ioane? Cum stai cu situația?
Ion, netulburat și cu un aer de înțelept rural, îi răspunde tacticos:
– Tătu-i bine, Vasile! Nu-i porumbul meu!
Într-o seară obișnuită, după o zi lungă de muncă, Ion se așază la masă, așteptând cu nerăbdare cina. Maria, soția lui, i-a pregătit o farfurie care părea mai degrabă un munte de mâncare. Pe deasupra, un strat gros de cartofi prăjiți, niște friptură suculentă, salată și o bucată mare de pâine de casă. Ion ridică o sprânceană, mirat de cantitatea uriașă de mâncare.
– Femeie, de ce eu am atât de multă mâncare pe farfurie? – întreabă el, bătând ușor cu furculița în farfurie, fără să pară deranjat, ci mai degrabă curios.
Maria, care tocmai așeza o altă porție zdravănă de mâncare pe masa lui, îl privește cu un zâmbet mulțumit și glumeț în același timp. Se oprește puțin, se uită în oglindă, apoi își aranjează șorțul cu un gest sigur, ca o adevărată gospodină care știe ce face.
– Cu cât ești tu mai gras, cu atât par eu mai slabă – răspunde ea, aruncându-i o privire jucăușă.
Într-o dimineață senină de primăvară, pe o șosea liniștită, poliția rutieră desfășura un control de rutină. Dintr-o dată, văd o mașină mică, dar destul de veche, care zburda pe drum ca o rachetă. Fără să stea pe gânduri, unul dintre agenți îi face semn șoferului să tragă pe dreapta.
Când se apropie de mașină, spre surprinderea lui, la volan era o doamnă simpatică, în vârstă de vreo 80 și ceva de ani, cu ochelari mari și un zâmbet luminos. Avea o eșarfă colorată care flutura vesel în vânt, iar pe bancheta din spate era un coș cu flori, parcă pregătit pentru o ieșire la picnic.
Polițistul, ușor uimit de viteza cu care femeia conducea, îi spune politicos:
– Bună ziua, doamnă. Aș dori să știu de ce vă grăbiți așa? Parcă mergeți la o cursă!
Doamna, cu un aer jucăuș și fără să pară prea deranjată de oprire, își scoate ochelarii de soare și îi răspunde cu un zâmbet larg:
– Dragule, mă grăbesc ca să nu uit unde merg!
