Un tip, plin de încredere, se apropie pe stradă de o tipă frumoasă care mergea liniștită, cu gândurile ei. Fără nicio introducere, fără să se sinchisească de trecători, îi spune direct, cu un zâmbet îndrăzneț pe față:
– Bună, domnișoară! Ce-ar fi să facem dragoste chiar acum, pe loc?
Tipa, surprinsă, își ridică sprâncenele și îl privește de sus până jos, încercând să-și dea seama dacă vorbește serios sau e vreo glumă ieftină. Cu o voce tăioasă, dar cu o expresie amuzată pe față, îi răspunde:
– Cât tupeu, domnule, cât tupeu!
Tipul, nedumerit de reacția ei, dar neclintit din atitudinea lui de macho, ridică din umeri și întreabă calm:
– Ei, dacă aveți ceva împotrivă…
Fata se uită în jur, făcând un gest larg cu mâna, de parcă încerca să accentueze absurditatea situației:
– N-am nimic împotrivă, domnule, dar cât tupeu, cât tupeu!
Un tip intră în florărie, cu părul ciufulit, hainele șifonate, și cu o expresie de panică pe față. Respira sacadat, de parcă alergase câțiva kilometri doar ca să ajungă acolo. Se uită disperat în jur, văzând rafturile pline de flori, dar nu pare să aibă răbdare să le admire. Într-un final, se apropie de tejghea și aproape strigă spre vânzătoare:
– Un buchet mare de trandafiri, vă rog, cât mai mari și cât mai frumoși! Rapid!
Vânzătoarea, o doamnă amabilă, îl privește puțin amuzată și încearcă să fie politicoasă, deși agitația lui e cam evidentă:
– Desigur, domnule! Pentru o ocazie specială, nu-i așa? Ziua soției, probabil?
Tipul își schimbă brusc privirea, înghițind în sec. Își freacă nervos mâinile, apoi răspunde cu o voce stinsă:
– Da… Ziua soției…
Vânzătoarea, zâmbitoare, continuă în timp ce își ia notițele:
– Și când este ziua fericitei doamne?
Tipul, vizibil încordat, închide ochii pentru o clipă și răspunde, aproape șoptit, ca și cum cuvintele îl dor:
– Ieri…
În timpul unui proces destul de agitat într-un tribunal din Texas, sala de judecată era plină. Toată lumea era curioasă să afle detaliile unui conflict care escaladase la o bătaie în toată regula într-un bar local. Atmosfera era tensionată, iar martorii păreau incomodați de întrebările directe ale judecătorului.
Judecătorul, un bărbat impunător, cu ochelarii lăsați pe vârful nasului, privea sever către un martor chemat la bară. Își netezește toga și se apleacă puțin înainte, studiindu-l pe bărbatul din fața lui, un tip cam speriat, dar vizibil încurcat de întrebare. Cu o voce calmă, dar tăioasă, judecătorul întreabă:
– Dumneata, în calitate de martor, ai spus că ai văzut cum se băteau. Dacă ai văzut că se bat cu scaunele, de ce n-ai sărit să-i desparți? Aștept o explicație rațională.
Martorul, un tip cu o pălărie de cowboy și cu o privire de om care deja știe că nu are o scuză prea bună, își trage nervos de marginea cămășii. Se uită în jurul sălii de judecată, încercând să evite privirea tăioasă a judecătorului. După câteva secunde de tăcere incomodă, înghite în sec și răspunde timid, dar cu sinceritate:
– Îmi pare rău, domnule judecător, dar… nu mai era niciun scaun liber…
