După o seară romantică, petrecută la un restaurant cochet, cu vin bun și conversații pline de râsete, am condus-o acasă. Aerul era răcoros, iar felinarele străluceau timid pe străzi. Ne-am oprit în fața ușii ei, unde am schimbat câteva ultime replici, zâmbind amândoi ca doi adolescenți la primul lor „rendez-vous”.
Chiar înainte să treacă pragul, s-a întors brusc către mine, cu ochii strălucind de o promisiune nerostită. S-a apropiat încet, m-a sărutat ușor pe obraz, iar apoi, cu o voce seducătoare, mi-a șoptit:
-Ce-ai zice să rămâi aici peste noapte?
Pentru o secundă, m-am blocat. M-am gândit la ce ar putea însemna acea invitație. Inima a început să-mi bată mai repede, iar imaginația o luase razna. Dar, surprinzător pentru amândoi, fără să ezit prea mult, i-am răspuns politicos:
-Nu, mulțumesc, i-am zis, în timp ce mă îndreptam, cu pași hotărâți, către stația de autobuz.
Ea a rămas privind în urma mea, probabil gândindu-se că am refuzat o oportunitate rară. Dar, între noi fie vorba, ce era să fac eu singur toată noaptea în fața ușii?
O tipă intră veselă în cofetărie, uitându-se lung la vitrina plină cu prăjituri apetisante. Ochii îi strălucesc în fața deserturilor, mai ales la cele cu ciocolată. După câteva momente de contemplare, se apropie hotărâtă de tejghea.
-Bună ziua! Aș dori două prăjituri cu ciocolată, vă rog!
Vânzătorul, obișnuit cu astfel de cereri, o întreabă politicos, dar cu un zâmbet subtil în colțul gurii:
-Le serviți aici sau la pachet?
Tipa se uită rapid în stânga și-n dreapta, parcă verificând să nu o fi văzut nimeni cunoscut, apoi răspunde cu o sinceritate dezarmantă și un aer ușor vinovat:
-Aici, vă rog… că acasă țin dietă!
Vânzătorul zâmbește și aprobă din cap, în timp ce pregătește prăjiturile. Între timp, tipa se așază la o masă, aruncând o privire satisfăcută în direcția vitrinei, ca și cum tocmai a câștigat o mică bătălie împotriva dietei.
Își privește telefonul, încercând să-și găsească o scuză pentru această „abatere” de la regim, dar gândul la ciocolata moale și cremoasă o face să uite de orice urmă de remușcare.
-Uite, dragă, am montat patul de la IKEA fără să mă uit la instrucțiuni! – îi spun eu, plin de mândrie, în timp ce arăt spre marea realizare de care eram convins că va fi impresionată.
Ea mă privește câteva secunde, ridică o sprânceană și apoi, cu o voce ușor nedumerită, dar clar amuzată, îmi zice:
-Era un dulap.
Am simțit cum întreaga mea victorie s-a prăbușit brusc, la fel ca o piesă de mobilier IKEA fără șuruburi fixate corect. Mă uit mai atent la „patul” pe care tocmai îl terminasem și observ că, în loc să fie un loc perfect pentru dormit, are uși și rafturi… exact ca un dulap. Simțindu-mă puțin jenat, dar fără să mă dau bătut, încerc să păstrez aparențele.
-Ah… Și de ce ai cumpărat un dulap? – întreb eu rapid, încercând să schimb subiectul și să par de parcă am știut ce fac tot timpul.
Ea râde și continuă:
-Credeam că e o masă…