Un tip stă de vorbă în fața blocului cu o tipă pe care o agățase de puțin timp. Discuția curge de la sine, el îi povestește cum tocmai s-a mutat în zonă, iar ea chicotește la fiecare glumă.
După câteva minute, el prinde curaj și zâmbește cu subînțeles:
– Hai să urcăm la mine în apartament. Îți fac un ceai, am și un vin bun dacă preferi…
Ea îl privește un pic surprinsă, dar și amuzată:
– No, dar abia ne-am cunoscut… Nici prieteni comuni nu avem… Măcar să știu că avem pe cineva în comun, un prieten, o cunoștință.
El se gândește un moment și, fără să-și piardă cumpătul, îi răspunde cu un aer relaxat:
– Pe Eminescu îl știi?
Ea râde, dând din cap:
– Desigur, cine nu-l știe?!
El îi face cu ochiul, ridicând din sprâncene ca și cum tocmai găsise răspunsul perfect:
– No, vezi? Avem un prieten comun! Hai sus!
Întrebare:
– Ce faci atunci când doctorul îți spune că ți-au mai rămas 6 luni de trăit?
Răspuns:
– Simplu, te duci și le petreci cu soacra – vor fi cele mai lungi zile din viața ta!
Dar gluma nu se oprește aici. Prietenii stau cu ochii mari, iar unul din ei, curios, întreabă:
– Și ce faci, chiar te muți la ea?
Celălalt râde cu poftă și răspunde:
– Bineînțeles! Dimineața îmi va spune cât de tare mestec, la prânz îmi va povesti toate bârfele din vecini, iar seara… îmi va ține o conferință despre cum nimeni nu gătește mai bine ca ea! De fiecare dată când mă uit la ceas, am senzația că a stat în loc.
Un om intră la aprozar și se apropie de tejghea. Vânzătorul, deja obosit după o zi lungă, îl întreabă politicos:
– Cu ce vă pot servi, domnule?
Omul, aparent serios și fără grabă, spune:
– Aș dori două kilograme de cartofi, dar… fiecare cartof împachetat separat, vă rog.
Vânzătorul ridică din sprâncene, privește spre client, dar fără să comenteze, începe să împacheteze fiecare cartof cu atenție. După un timp, cu cartofii împachetați separat, clientul spune:
– Mulțumesc. Altceva… da, trei kilograme de portocale, dar fiecare portocală împachetată separat.
Vânzătorul îl privește din nou, vizibil deranjat, dar se apucă de treabă. Împachetează, portocală cu portocală, câteva minute bune, căci omul se uita atent la fiecare împachetare să fie perfectă. Deja oboseala și iritarea se vedeau pe fața vânzătorului.
Omul termină cu portocalele, se mai uită prin aprozar ca și cum ar căuta altceva și întreabă cu o curiozitate sinceră:
– A, și mai spuneți-mi, vă rog, ce este chestia aia neagră de pe raft?
Vânzătorul, deja la capătul răbdării, răspunde tăios:
– Mac, dar nu-i de vânzare!
