Bulă și amanta lui, într-o cameră discretă, tocmai își făcuseră comozi pe patul acoperit cu așternuturi roșii de satin. Luminile erau estompate, iar atmosfera părea pregătită pentru momente intense. Totuși, chiar înainte să treacă la treabă, Bulă se oprește brusc și oftează adânc, ridicând ochii spre tavan.
– Iubito, nu știu ce să zic… mă simt copleșit de remușcări, spuse el pe un ton grav.
Amanta, ușor iritată că fusese întreruptă, îl privește nedumerită:
– Remușcări? Serios, Bulă? Chiar acum?
El continuă, punându-și mâna pe piept de parcă voia să dea greutatea cuvintelor:
– Da, iubito, așa sunt eu, mai sensibil. Dar dacă tot suntem aici… Poți să-mi spui ceva care să sune ca și cum ar veni din gura soției mele? Poate așa mă liniștesc.
Amanta, surprinsă, începe să chicotească:
– Ceva ca soția ta? Hmm… Asta-i bună! Dă-mi un moment să mă gândesc.
Se sprijină pe cot, își îndreaptă spatele, își netezește vocea și cu o expresie serioasă spune:
– Bulă, azi nu pot, mă doare capul.
La o înmormântare, toți stăteau tăcuți și sobri, ascultând cu atenție discursul preotului, în timp ce clopotele băteau ușor în depărtare. Sicriul, împodobit cu flori albe și lumânări, era așezat în centrul capelei, iar văduva stătea îmbrăcată în doliu complet, cu o batistă în mână, ștergându-și din când în când o lacrimă.
Preotul, cu voce solemnă, începu să vorbească:
– Fraților, astăzi ne luăm rămas-bun de la un suflet nobil. A fost un soț bun, un excelent creștin, un tată exemplar și un om cu o inimă mare pentru toți cei din jurul său. Întotdeauna săritor, mereu gata să ajute…
Pe măsură ce preotul continua, enumerând calități din ce în ce mai impresionante, văduva începea să arate tot mai nedumerită. Își încreți fruntea, privi spre sicriu, apoi către fiul ei, care stătea tăcut lângă ea.
Se apropie ușor și, șoptind, îi spuse:
– Auzi, măi băiete, sigur e tatăl tău înăuntru? Că eu îl știam pe-al nostru cam altfel…
Fiul, luat prin surprindere, încercă să nu izbucnească în râs, dar se opri și el să privească sicriul, parcă începând să aibă și el dubii.
Văduva continuă, șoptind și mai insistent:
– Hai, du-te repede, ridică capacul și uită-te! Nu cumva l-au încurcat cu vreun sfânt de la mănăstire…
Bulă sună cu insistență la ușa unui cabinet medical, în toiul nopții, de parcă lumea era pe punctul de a se sfârși. După câteva minute, lumina de pe hol se aprinde și apare medicul, cu fața adormită, în pijamale cu urme de desene animate – semn că fie avea un simț al umorului aparte, fie acelea erau singurele pijamale rămase curate.
Medicul, frecându-și ochii, îl întâmpină pe Bulă:
– Ce s-a întâmplat, Bulă?! E 3 dimineața! E urgență?
Bulă, cu o expresie serioasă, răspunde:
– Domn’ doctor, vreau puțin bicarbonat. Mă deranjează stomacul.
Doctorul clatină din cap, nevenindu-i să creadă:
– Bicarbonat?! Bulă, pentru atâta lucru mă trezești la ora asta?! N-ai găsit nimic pe-acasă?
Bulă, dând din umeri:
– Ba da, dar nevastă-mea zice că mai bine vin la dumneavoastră, că sigur aveți bicarbonat proaspăt, nu din ăla vechi din dulap.
Medicul oftează, evident iritat:
– Bulă, serios acum, un ceai cald sau un pahar cu apă caldă ar fi avut același efect. Nici măcar nu trebuia să te deranjezi!
Bulă ridică sprâncenele, ca și cum abia atunci îi venise o idee genială:
– Aveți dreptate, domn’ doctor! În acest caz, dați-mi un pahar cu apă caldă, dacă tot sunteți treaz!
