Un șomer din Timișoara, după luni întregi de căutări zadarnice și interviuri care se terminau cu promisiuni goale, își făcea planuri mărețe în timp ce răsfoia ziarul la micul său colț de sufragerie. Într-o zi, printre anunțurile de vânzări și de oferte banale, a dat peste unul ce părea desprins dintr-un vis:
„Angajăm bărbat între 25 și 40 de ani pentru masaj la un club exclusiv pentru femei. Salariu 2500 euro pe lună, telefon, laptop și mașină de serviciu.”
Cu inima bătându-i cu putere și cu gândul la viața nouă ce-l aștepta, a decis să se prezinte la firma respectivă. Îmbrăcat în cel mai bun costum vechi și cu o atitudine plină de speranță, a intrat în biroul modern al agenției. Acolo, o domnișoară frumoasă, cu un zâmbet profesional și o atitudine fermă, l-a întâmpinat și i-a spus că postul e încă disponibil.
– Ce trebuie să fac exact?, intreabă omul.
Domnișoara i-a explicat cu voce calmă, dar autoritară, detaliind cu minuțiozitate sarcinile ce păreau desprinse dintr-un cocktail extravagant de rafinament și răsfăț:
– Trebuie să le întâmpinați pe cliente, să le ajutați să se dezbrace și să se simtă confortabil, i-a răspuns domnișoara. De asemenea, trebuie să le ungeți cu uleiuri plăcut mirositoare, să vă ocupați de muzică în surdină, lumânări parfumate și să le faceți masaj pe tot corpul.
Cu ochii strălucind de entuziasm și cu gândul la bonusurile pe care le imagina deja – telefonul nou, laptopul strălucitor și, mai ales, mașina de serviciu – bărbatul a răspuns:
– Am înțeles, a răspuns bărbatul entuziasmat.
Domnișoara a continuat, adăugând un avertisment important, ca să se asigure că secretul serviciului rămâne bine păzit în cercuri exclusiviste:
– Dar trebuie să țineți cont că toate clientele noastre sunt modele care lucrează pentru diferite case de modă și e nevoie de discreție totală, l-a atenționat domnișoara.
Bărbatul, gata să facă față oricărei provocări, și-a afirmat calm disponibilitatea:
– Desigur, nicio problemă, a asigurat bărbatul.
Cu un zâmbet care trăda entuziasmul lui interior, domnișoara a încheiat interviul rapid:
– Perfect, atunci completați această cerere și prezentați-vă la interviu în Oradea.
Bărbatul, surprins și puțin nedumerit, a întrebat:
– În Oradea? Dar am înțeles că postul e pentru Timișoara, a întrebat bărbatul surprins.
Cu o replică finală ce nu lăsa loc de interpretări, domnișoara a încheiat discuția, lăsându-l pe bărbat cu un zâmbet amestecat de uimire și umor amar:
– Așa este, dar acolo e coada.
Într-o bucătărie plină de miros de sos roșu, familia stătea la cină. Pasta arăta ca niște „viermișori de unicorn” pe care mama îi pregătise cu dragoste (și o cantitate dubioasă de usturoi). Băiatul de 10 ani, Mihai, se uita la farfurie cu dezgust, de parcă i se pusese în față un experiment științific eșuat.
– Nu mănânc! bombăni el, împingând farfuria ca un mini-revoluționar.
Tatăl, un bărbat cu o barbă care părea să fi supraviețuit unui uragan, se ridică încet. Se apleacă lângă Mihai și îi șoptește ceva la ureche, cu un zâmbet de „știu secretul Universului”. Mihai îngheață, ochii i se rotesc ca niște rotițe de la mașinărie, apoi se apucă să mănânce ca un robot cu baterii noi. După ce golește farfuria, o zbughește în cameră ca și cum ar fi descoperit că Xbox-ul a primit update.
Mama, cu o furculiță în mână și ochi căprui strălucind de admirație, îl întreabă pe tatăl mândru:
– Ești extraordinar, ce i-ai zis? Cum ai reușit?
Tatăl, cu brațele încrucișate și un aer de „Eu sunt Batmanul parenting-ului”, răspunde:
– I-am zis că dacă nu o să mănânce tot, o va avea mică, atunci când va crește mare.
Mama, cu un zâmbet care se transformă brusc în ochi de dragon, îl privește fix. După 5 minute de tăcere tensionată, BANG! O lingură de lemn zboară direct în fruntea tatălui.
– CE S-A ÎNTÂMPLAT?! urlă el, ținându-se de frunte ca de un tezaur pierdut.
Sotia, cu mâinile în șolduri și o privire care ar putea topi gheața polară:
– TU când ai fost mic, de ce NU AI MÂNCAT TOT DIN FARFURIE?
Într-o dimineață leneșă, când soarele abia își făcea de apariție și raza lui abia mângâia perna pufoasă, Bulă se afla adânc în lumea viselor, cu gânduri vagi și zâmbet ușor pe buze. Însă, rutina dimineții avea să fie întreruptă de un apel de realitate…
– Măi Bulă, somnorosule, trezește-te!
Vocea răsunătoare veni de undeva din afara camerei, iar Bulă, încă cufundat în somn, se întinse părțile de cap și, cu vocea îngropată între vise și realitate, răspunse confuz:
Bulă: – Alinuța, mai lăsa-mă să dorm un pic, că sunt foarte obosit.
În acel moment, cel care îl trezise, cu un zâmbet amuzat și o privire de uimire, replică clar și tare:
– Nu sunt Alinuța, sunt soțul ei!
