Bulă intră în cabinetul doctorului cu o expresie de durere pe față, ținându-se de cap ca și cum ar fi fost pe punctul să explodeze. Medicul, un tip calm și meticulos, îl întâmpină cu un zâmbet profesionist:
– Ce probleme aveți, domnule?
Bulă se prăbușește pe scaun, oftând:
– Mă doare capul rău, doctor. Nu mai pot!
Medicul, cu o privire atentă, începe să-l întrebe pentru a afla cauza:
– Aveți nevastă?
Bulă, surprins de întrebare, răspunde:
– Da.
Medicul continuă, cu un aer serios:
– De câte ori vă culcați cu ea?
Bulă, cu o expresie mândră, răspunde:
– De 3-4 ori.
Medicul ridică o sprânceană, intrigat:
– Pe săptămână?
Bulă, cu un zâmbet larg, corectează:
– Nu, pe zi!
Medicul, acum și mai interesat, continuă:
– A, înțeleg. Amantă aveți?
Bulă, fără să clipească, confirmă:
– Da.
Medicul, cu o voce plină de curiozitate, întreabă:
– De câte ori vă culcați cu ea?
Bulă, cu aceeași mândrie, răspunde:
– De 4-5 ori.
Medicul, cu ochii mari, întreabă:
– Săptămânal?
Bulă, cu un aer de superioritate, corectează:
– Ah, nu… zilnic!
Medicul, după o scurtă pauză, își dă ochii peste cap și spune:
– Domnule, problema dumneavoastră nu e durerea de cap. E oboseala. Corpul dumneavoastră vă spune să lăsați puțin păsărica în pace!
Ițic și Strul stăteau pe o bancă uzată în curtea azilului de stat, înconjurați de ziduri cu vopsea crapată și un ghișeu unde o doamnă cu o ceașcă de ceai striga la un televizor care nu prindea semnal. Strul, cu o bere în mână (pe care o ținuse pe ascuns de la prânz), îl privi pe Ițic ca pe un extraterestru:
– Mă, Ițic, ce cauți tu aici? Eu auzisem că i-ai lăsat așa de mulți bani lu’ fii-tu că te-a băgat la azilul ăla de lux, ce cauți aici, la azilul ăsta de stat?
Ițic, cu o șapcă pe care scria „World’s Best Dad” (moștenită de la un alt rezident), răspunse cu un zâmbet ștrengăresc:
– Mă, Strul, am cerut să fiu mutat aici.
Strul aruncă o privire spre o femeie care încerca să-și croiască drum printre roatele unei cărucioare blocată în ușă:
– Dar de ce? Nu era mai bine acolo? Aveai sală de cinema, mese cu caviar…
Ițic își frecă mâinile de genunchi, amintindu-și:
– Nu, mă, nu mă simțeam bine de loc. În sala de cinema, dacă strigam „Asta e o prostie!”, venea asistenta să-mi ofere popcorn bio și suc de ghimbir. Nu puteam să termin niciodată o critică!
Strul se încruntă, încercând să-și imagineze luxul ca pe o tortură:
– Dar ce s-a întâmplat? Doctorii nu te tratau bine?
– Ah, doctorii! râse Ițic. Dacă mă plângeam de dureri, îmi dădeau ceai de plante și îmi spuneau să meditez. Mă durea și capul de la atâta zen!
Strul, perplex, continuă:
– Atunci, asistentele nu erau suficient de atente?
– Prea atente! bombăni Ițic. Dacă ziceam „E prea cald”, îmi dădeau o pătură mai subțire din cashmere. Dacă ziceam „E prea frig”, îmi aduceau un jacuzzi portabil. Niciodată nu au înțeles că voiam doar să mă văicăresc!
Strul, cu o sprânceană ridicată, întrebă:
– Femeile de serviciu, portarii, se purtau urât cu bătrânii?
– Păi nu! râse Ițic. Femeile de serviciu erau excesiv de politicoase. Dacă mă plângeam de praf, îmi arătau certificatul de curățenie eco-friendly. Și portarul… ăla era un fost ofițer de armată care saluta ca la paradă când treceam. Îmi lua pofta de murmurat.
Strul, aproape căzând de pe bancă, întrebă:
– Camera ta nu era suficient de mare, de curată, nu te lăsau pe afară?
– Camera avea vedere la o grădină japoneză cu koi! mormăi Ițic. Dar dacă mă plângeam că peștii erau prea liniștiți, îmi ofereau un aquarium cu meduze!
Strul, cu ochii în lacrimi de râs, întrebă în cele din urmă:
– Păi, dacă-ți era atât de bine acolo, de ce ai venit aici?
Ițic se lăsă pe spate, privind spre o asistentă care tocmai striga „Lasă-l pe moșu’ să se văicărească, are dreptate că supa e insipidă!”, și răspunse cu un aer triumfător:
– Aici mă pot plânge.
Şeful meu mi-a zis, luându-mă deoparte cu un aer serios:
– Ascultă, am nevoie de tine sâmbătă la serviciu. Știu că e weekend și poate ai planuri, dar chiar e urgent.
Mă uit la el cu un zâmbet reținut și dau din cap înțelegător:
– Sigur, șefu’, nicio problemă. Doar că s-ar putea să ajung un pic mai târziu…
El ridică sprâncenele, suspicios:
– Cât de târziu?
Dau un oftat teatral și zic:
– Eh, știți cum e sâmbăta… traficul infernal, aglomerație peste tot…
– În regulă, dar cam pe la ce oră crezi că poți ajunge?
Îi arunc un zâmbet larg și îi răspund senin:
– Luni.
