Într-o seară relaxantă, după câteva pahare de vin la o terasă din oraș, Popescu se întâlnește cu prietenul său de multă vreme. Atmosfera era veselă, cu râsete care umpleau aerul și discuții despre viață, când Popescu, cu un zâmbet ștrengăresc pe față, îi spune:
– M-am despărțit de soţia mea în pace: ea păstrează locuinţa şi eu maşina şi biroul.
Prietenul său, curios și puțin îngrijorat de viitor, îl întreabă:
– Bine, dar economiile voastre?
Popescu își ridică din umeri ușor, cu o replică care nu lăsa loc de interpretări, și adaugă:
– Astea le păstrează avocatul…
Era o seară întunecată și puțin ploioasă în Ferentari, iar atmosfera din cartier era apăsătoare, cu străzi pustii și lumini intermitente. În timp ce mă plimbam spre casă, gândurile îmi erau frământate, când din senin, un polițist, cu o uniformă puțin îmbătrânită și o privire ușor îngrijorată, s-a apropiat de mine. Cu o voce calmă, dar care trăda o oarecare neliniște, mi-a zis:
– Aţi putea, vă rog, să mă însoţiţi la secţie?
Surprins și nedumerit, am întrebat cu un zâmbet confuz:
– De ce, domnule poliţist? N-am făcut nimic.
Polițistul a oftat ușor, privind în jur la străzile întunecate, și a răspuns cu sinceritate:
– Ştiu, zice, dar mi-e frică noaptea singur în Ferentari.
În acel moment, am realizat că nu era doar o simplă procedură, ci o cerere de ajutor, un gest de vulnerabilitate din partea unui om obișnuit, pus în fața unei situații care îl copleșea. Am decis să-l însoțesc, iar pe drum, discutam despre ce înseamnă să fii singur într-un loc care, în noapte, pare să prindă viață în moduri neașteptate. Pe măsură ce înaintam, lumina de la străzi și umbrele ce dansau pe zidurile clădirilor creau o atmosferă de film noir, iar cuvintele polițistului, rostite cu o sinceritate deplină, rămâneau în mintea mea.
La final, așa cum a zis:
– Ştiu, zice, dar mi-e frică noaptea singur în Ferentari.
Într-o după-amiază leneșă de toamnă, pe holul luminos al unui bloc vechi, cu pereți vopsiți în culori pastel și cu geamuri mari care lăsau să pătrundă lumina soarelui, două vecine se întâlnesc. Una poartă o eșarfă colorată, iar cealaltă își aranjează rapid părul după ce a ieșit din lift. Cu un zâmbet larg și o voce plină de voie bună, prima vecină exclamă:
– Ah, ce bine că te văd, vecino! Veneam la dumneata să te rog ceva!
Cealaltă, ușor surprinsă dar și curioasă, se apleacă puțin spre ea și întreabă:
– Ce anume?
Cu un aer confidențial, prima continuă, așteptând reacția celeilalte:
– Să-mi împrumuţi şi mie făcăleţul tău!
La care, cu o sprânceană ridicată și o replică care nu lasă loc de interpretări, cealaltă vecină refuză cu fermitate:
– Nu pot, zău! Nici al meu nu a venit acasă încă!
Avocatul îşi aranjează cravata elegantă, îşi scoate stiloul din buzunar şi, cu un aer profesional, îl priveşte fix pe clientul său, un bărbat uşor agitat, care îşi frământa mâinile.
– Să stabilim de la început, spune avocatul, cu o voce gravă. Aveţi banii necesari pentru a vă permite să fiţi apărat de mine?
Clientul îşi drege glasul, aruncă o privire precaută în stânga şi în dreapta, apoi se apleacă uşor peste birou:
– Da, domnule avocat, am două casete cu bijuterii.
Avocatul îşi mângâie bărbia gânditor, cu un zâmbet subtil:
– Foarte bine, atunci să vedem… De ce sunteţi acuzat?
Clientul îşi trage nervos gulerul cămăşii şi, după o scurtă ezitare, răspunde încet:
– De furtul celor două casete cu bijuterii…
