Bulă se întoarce acasă de la serviciu cu două ore mai devreme, gândindu-se că azi se va bucura de o seară liniștită, fără griji. Intrând pe holul casei, totul părea la fel ca de obicei – până când a deschis ușa dormitorului. În loc de liniștea așteptată, a găsit o scenă care i-a înghețat sângele în vene: nevasta lui, Bubulina, se odihnea leneșă în pat, iar, spre surprinderea totală a lui Bulă, amantul soției era ascuns în șifonierul lui, parcă uitat de timp și de rușine.
Scos din sărite și încărcat de furie, Bulă nu a mai stat pe gânduri și s-a apropiat de nevastă, strigând cu voce tare:
– Bubulino, o singură întrebare am.
Bubulina, cu o expresie între mirare și resemnare, s-a ridicat încet și i-a răspuns:
– Da, Bulă, spune.
Fără să își piardă cumpătul, dar cu un ton ferm, Bulă a izbucnit:
– Ce caută lucrurile tale în dulapul meu?! Ți-am zis să nu le mai lași acolo!
La final de an studențesc, atmosfera la Facultatea de Filosofie era intensă, plină de așteptări și teorii abstracte. Examenele erau de obicei provocatoare, dar nimeni nu se aștepta la ceea ce avea să urmeze la examenul de filosofie, organizat de celebrul profesor Ion Rădulescu, cunoscut pentru întrebările sale cam „excentrice”.
În ziua examenului, sala era luminată slab, iar studenții își întindeau foile de examen și se frământeau în tăcere, încercând să își adune gândurile. Atmosfera era încărcată de o tensiune intelectuală, iar fiecare student era concentrat să demonstreze că stăpânește tainele filosofiei.
Deodată, ușa sălii se deschide și profesorul, purtând o expresie serioasă și ochelari mari, se așază la catedră. Cu vocea lui autoritară și calmă, anunță:
– Examenul constă într-o singură întrebare: „Demonstrați că acest scaun e invizibil!”.
Instantaneu, sala se transformă într-un adevărat laborator de idei. Unii studenți încep să scrie pagini întregi, invocând argumente inspirate din teoriile lui Platon, Aristotel, și chiar din fizica cuantică și trigonometrie, pentru a argumenta că scaunul nu mai poate fi perceput de simțuri. Formulele și ecuațiile se succedau pe pagini, iar teoriile deveneau tot mai complicate, de parcă ar fi fost nevoie de un doctorat pentru a demonstra ceva aparent atât de absurd.
Timpul trecea, iar profesorul se plimba printre bănci, consultând cu atenție fiecare lucrare. O mare parte dintre studenți, copleșiți de complexitatea cerinței, picaseră în fața rigorilor teoretice.
Însă, într-un colț modest al sălii, Bulă, cunoscut pentru spiritul său nonconformist și simțul umorului inconfundabil, își terminase lucrarea mult mai devreme. În loc să se risipească în argumente și teorii, el a scris doar două cuvinte, fără nicio explicație suplimentară, cu un zâmbet ștrengar pe față, ca și cum ar fi descifrat secretul universului în mod intuitiv.
Profesorul, când a ajuns la teza lui Bulă, s-a oprit pentru o clipă, a privit cu uimire și apoi a izbucnit în râs, recunoscând că simpla lui observație îmbrățișa esența cerinței. În felul său simplu, Bulă demonstrase că dacă scaunul nu poate fi văzut, atunci rămâne doar întrebarea…
– Care scaun?!
Într-o seară liniștită de toamnă, când aerul era răcoros și frunzele foșneau sub pașii trecătorilor, Bulă și Bubulina își pregăteau cu grijă casa pentru vizita vecinilor. Camera de zi era luminată plăcut de lămpile calde, iar pe fundal se auzea o muzică ambientală discretă. Totul era pus la punct până la ultimul detaliu – cu excepția unui mic „accident” ce stătea în hol: bicicleta copilului, o relicvă de neînlocuit, dar care, într-un colț, ocupa un spațiu mult prea vizibil.
Cu un zâmbet agitat și privirea cam preocupată, Bulă se uită spre Bubulina care, la rândul ei, se ocupa de ultimele retușuri de decor. Așa începe dialogul lor:
– Bubulino, imediat ne vin musafirii. Ar trebui să muți bicicleta copilului din hol.
Bubulina, cu o expresie de ușoară indignare, îi răspunde calm, dar ferm:
– Dar Popeștii nu fură, sunt oameni corecți și decenți.
Bulă se așază pe marginea canapelei și, privind cu un zâmbet ironic spre hol, își continuă observația:
– Știu asta. Însă mi-e teamă să nu o recunoască!
Într-o zi însorită, Bubulina se prezintă la cabinetul doctorului pentru o consultație de rutină, însă gândurile îi zburdă deja spre viitor și micile „mistere” ale vieții. După ce a așteptat puțin în sala de așteptare, decorată cu postere optimiste și flori proaspete, este chemată în cabinetul luminos, unde totul pare a fi pregătit pentru o ședință de ecografie. Doctorul, calm și profesionist, examinează imaginea pe ecran, iar Bubulina, cu inima puțin agitată și un zâmbet timid, nu poate să nu pună o întrebare cu totul neașteptată:
– Bubulina: – Domnule doctor, sunteți sigur că sunt însărcinată de 27 de săptămâni și nu de 22?
Medicul, cu o voce caldă și convingătoare, îi răspunde fără ezitare:
– Medicul: – Nu există nicio îndoială.
Imediat, în acel moment de claritate, Bubulina privește ecografia și apoi se gândește la toate promisiunile și speranțele pe care le împărțise cu cel care îi era alături de atâta timp. Și, cu un gest dramatic și o voce plină de ironie, exclamă:
– Bubulina: – Oh, Doamne, m-am căsătorit cu bărbatul greșit!
