Banc: Bulă, după ce se frământă câteva zile cu gândurile sale păcătoase -…

Banc: Bulă, după ce se frământă câteva zile cu gândurile sale păcătoase -…

Bulă, după ce se frământă câteva zile cu gândurile sale păcătoase, decide în cele din urmă să meargă la biserică pentru a se spovedi. Intră cu pași greoi, apăsat de conștiință, și se așază în confesional. Cu vocea tremurândă, începe să-i povestească părintelui:

-Părinte, am păcătuit… și nu știu cum să îmi mai curăț sufletul.

Părintele, răbdător și înțelegător, îi răspunde:

-Fiule, spune-mi tot, Dumnezeu te ascultă.

Bulă începe să-i spună păcatele, unul câte unul:

-Eram cu prietena mea, eu singur, ea singură, în apartamentul ei. N-aveam nici o treabă, doar am stat și am vorbit, dar apoi… s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple, părinte.

Părintele oftează adânc, dar îl îndeamnă să continue:

-Părinte, n-am fost doar cu prietena. Am fost și cu soacra mea. Eu singur, ea singură, în casa ei. Doar noi doi. Și… ce să vezi, părinte, s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple.

Părintele își strânge mâinile în rugăciune, simțind că povara devine tot mai mare, dar își păstrează calmul.

-Și nu e doar asta, părinte… Vecina mea, m-am dus la ea acasă, eu singur, ea singură, doar noi doi în casă, și… inevitabil, s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple…

Părintele, simțind că povestea ia o turnură periculoasă, începe să transpire ușor. Se uită nervos în jur și se ridică brusc din confesional, uitând de calmul său preoțesc. Se îndreaptă spre ușă, grăbindu-se să iasă.

Bulă, confuz, strigă după el:

-Părinte, dar unde te duci? Nu am terminat!

Părintele, cu ochii mari și fața albă ca varul, se oprește doar pentru o clipă și îi strigă peste umăr:

-Păi… eu singur, tu singur, în biserică nu e nimeni… Cine știe ce s-ar mai putea întâmpla?

O familie tânără, entuziasmată să-și petreacă seara cu niște prieteni mai în vârstă, se îndreaptă spre casa acestora pentru o cină plăcută. Odată ajunși, sunt întâmpinați călduros și conduși în sufragerie, unde masa era deja aranjată cu grijă. Atmosfera era una de confort și familiaritate, iar tânărul cuplu nu putea să nu observe cât de bine se înțeleg gazdele, chiar și după atâția ani de căsnicie.

În timp ce toată lumea se așează la masă, bătrânul își privește soția cu un zâmbet plin de afecțiune și îi spune:

-Luceafărul meu, te rog, adu felul întâi.

Soția, cu un zâmbet la fel de cald, aduce supa aburindă și o așază în fața invitaților. Tânărul soț, ușor impresionat, schimbă o privire cu soția sa, admirându-și gazdele.

După ce au terminat felul întâi, bătrânul se apleacă din nou spre soția sa:

-Frumoasa mea, poți să aduci acum felul doi?

Soția, plină de grație, aduce felul principal, iar conversația la masă continuă într-o notă plăcută. Tinerii sunt din ce în ce mai uimiți de tandrețea cu care bătrânul își tratează soția.

După ce toată lumea s-a bucurat de felul doi, bătrânul își întoarce din nou privirea către soția sa:

-Iubirea mea, adu, te rog, desertul.

Soția se ridică și aduce un tort delicios, iar cei doi tineri își dau coate, admirând cât de multă dragoste și respect pare să existe între cei doi bătrâni.

După ce masa s-a terminat, femeile se retrag în bucătărie pentru a spăla vasele, lăsând bărbații singuri în sufragerie, cu un pahar de vin în față. Tânărul, plin de admirație, nu se mai poate abține și îl întreabă pe bătrân:

-Spune-mi, cum de reușești după atâția ani de căsnicie să-i mai spui soției tale cuvinte atât de frumoase, pline de afecțiune? Pare că sunteți încă proaspăt îndrăgostiți!

Bătrânul îl privește pe tânăr, oftând ușor, și apoi se apropie de el confidențial:

-Să mor de mai știu cum o cheamă.

Se întâlnesc doi ardeleni, vechi prieteni, pe ulița satului, într-o dimineață însorită de toamnă. După ce își dau binețe și schimbă câteva vorbe despre vremea frumoasă și recolta din acel an, primul ardelean, pe nume Gheorghe, își aduce aminte că trebuie să-l sune pe Ion, un alt prieten comun, pentru a-l întreba ceva important.

Gheorghe se scarpină în cap și întreabă:

-Bă, Ioane, ce număr de telefon are Ion? Că am nevoie să-l sun pentru o treabă cu vitele.

Al doilea ardelean, Ioan, își mijește ochii, își trage pălăria pe frunte și începe să se gândească, frecându-și bărbia în semn de concentrare. După câteva momente bune de tăcere, în care doar vântul mai aducea foșnetul frunzelor uscate prin aer, Ioan răspunde:

-No, Gheorghe, să fiu sincer… nu prea îmi amintesc. Mă gândesc și eu de când te-ai întrebat.

Gheorghe oftează, dar nu renunță:

-Eh, măi Ioane, zi-mi tu măcar aproximativ.

DISTRIBUIE CU PRIETENII: