Bulă și Ștrulă mergeau agale pe stradă, povestind despre viață, politică și, evident, femei. La un moment dat, dau cu ochii de un bordel cu reclame mari și luminoase: „Satisfacție garantată sau banii înapoi!”.
Ștrulă își ridică sprânceana și zâmbește:
– Bulă, ce zici? Intru să văd cum e!
Bulă, curios din fire, îl îndeamnă:
– Hai, mă, intră. Dar nu sta prea mult, că o să mă plictisesc pe aici.
Ștrulă dispare înăuntru. Trec 5 minute, trec 10, iar după 15 minute iese, frecându-și mâinile și strâmbând din nas.
– Nașpa, bă Bulă, nașpa rău! Mai bună este nevastă-mea!
Bulă, puțin sceptic, își pune mâinile în șolduri:
– Cum să fie nașpa? Stai, că intru și eu să verific!
Intră Bulă, iar Ștrulă rămâne afară, fluierând și uitându-se la ceas. După alte 15 minute, apare Bulă, cu un zâmbet ștrengar pe față.
– Ce zici, Bulă? Cum e? – întreabă Ștrulă, curios.
Bulă îi dă o palmă prietenească pe umăr și izbucnește în râs:
– Ai avut dreptate, Ștrulă, mai bună este nevastă-ta!
Bulă, cu un zâmbet larg pe față, îl abordează pe preot în fața bisericii:
– Părinte, m-am mutat de curând. Vii să îmi sfințești și mie apartamentul?
Preotul, vizibil ocupat cu niște hârtii, ridică privirea și întreabă:
– E bloc vechi sau bloc nou?
Bulă clipește confuz:
– Ce contează?
Părintele, lăsând hârtiile deoparte, oftează adânc:
– Contează, Bulă, contează. La bloc vechi e suficient un Tatăl Nostru și câteva stropiri cu agheasmă. Dar la blocurile noi… – face o pauză semnificativă, ridicând sprânceana.
– La blocurile noi ce, părinte? – întreabă Bulă, începând să simtă o ușoară teamă.
Preotul își face cruce încet și continuă:
– La astea noi, cum se construiesc acum și cum s-au dat avizele de construcție… e nevoie de o slujbă serioasă, cu sobor de preoți, rugăciuni speciale și poate și o zi de post înainte.
– Aoleu, părinte, chiar așa grav e? – întreabă Bulă, privind în gol.
– Grăbit cum sunt, îți spun direct: la unele blocuri noi am descoperit pereți care nici la agheasmă nu rezistă, Bulă. Apa se scurge printre fisuri mai repede decât păcatele la spovedanie!
O măicuță, curioasă din fire și cu gânduri de a înțelege mai bine lumea de dincolo de zidurile mănăstirii, se hotărăște să facă o plimbare prin oraș. Pe drum, ochii îi cad pe o tânără elegantă care coboară dintr-o mașină luxoasă. Fascinată de strălucirea și eleganța tinerei, măicuța nu se poate abține și o abordează:
– Iartă-mă, copila mea, dar ce lucrezi tu de ai o mașină atât de frumoasă?
Tânăra, puțin mirată, zâmbește:
– Păi… nimic complicat. Mă întâlnesc cu un neamț, îl fac să se simtă bine și mi-a dat mașina.
Măicuța dă din cap, impresionată, dar continuă:
– Și hainele astea elegante? Ce frumoase sunt! Cum le-ai obținut?
– Ah, hainele? Ei bine, mă întâlnesc cu un italian, îl fac să se simtă bine și mi-a dat hainele.
Uimirea măicuței crește, dar încă mai are o curiozitate:
– Dar banii? De unde ai atâția bani?
Tânăra, nepăsătoare, răspunde:
– A, banii? Simplu! Mă întâlnesc cu un francez, îl fac să se simtă bine și îmi dă bani.
Măicuța își face cruce în gând, mulțumește politicos și pleacă, mai gânditoare ca niciodată. Se întoarce la mănăstire tulburată și încearcă să adoarmă. Însă, chiar când clopotul bate ora 12, o bătaie ușoară în ușă îi tulbură liniștea.
Tresare și întreabă cu o voce apăsată:
– Cine e acolo?
Din spatele ușii, o voce cunoscută, șoptită și plină de entuziasm:
– Eu sunt, Părinte Ilarie. Ți-am adus biscuiții promiși.
Măicuța, dezamăgită, își dă ochii peste cap și strigă:
– Du-te de aici, Părinte Ilarie, cu biscuiții tăi cu tot!
Se întoarce în pat, murmurând pentru sine:
– Biscuiți, biscuiți… mereu biscuiți! Și un neamț, un italian sau măcar un francez, niciodată!
