O tânără atrăgătoare, cu cearcăne adânci și un aer vizibil epuizat, intră la medic. Abia se ținea pe picioare, iar privirea ei părea să implore o soluție salvatoare.
– Domn’ doctor, nu mai pot, am o slăbiciune permanentă…
Medicul, un domn mai în vârstă, cu ochelarii pe vârful nasului, o privește atent și întreabă îngrijorat:
– Serviciul vă solicită prea mult?
– Nu, am un serviciu ușor, stau la birou, beau cafea… mai dau câte un like pe Facebook… nimic obositor.
– Atunci vă obosesc copiii?
– N-am copii, domn’ doctor, sunt liberă ca pasărea cerului!
Medicul se scarpină în cap, nedumerit:
– Hmm… Cât de des faceţi amor?
Tânăra roșește puțin, dar răspunde sincer:
– De trei ori pe zi… dimineața, la prânz și seara, ca pastilele!
Doctorul se lasă pe spătarul scaunului, ridică din sprânceană și concluzionează:
– Acesta-i motivul oboselii dvs. Vă sfătuiesc ca măcar duminica să luaţi o pauză.
Tânăra oftează adânc, ridică din umeri și spune, cu o privire plină de deznădejde:
– Nu pot, domn’ doctor. Duminica vine acasă soţul meu…
La o casă de bătrâni, unde amintirile și poveștile se adunau ca niște comori neprețuite, un văduv și o văduvă se cunoșteau de multă vreme, iar în serile liniștite își împărtășeau glumele și trăirile. Într-o seară specială de Dragobete, la o mică festivitate organizată cu multă grijă, atmosfera era încărcată de voie bună și nostalgie. La o masă rotundă, frumos decorată cu flori de sezon și lumânări parfumate, stăteau față în față, zâmbind și rememorând momente din tinerețe.
În timpul mesei, cu gesturi galante și priviri blânde, văduvul o privea pe doamna cu o afecțiune sinceră. După câteva clipe de tăcere plină de înțelesuri, îndrăznește să rupă liniștea și să o întrebe cu voce tremurândă, dar plină de speranță:
– Vrei să fii nevasta mea?
Doamna, surprinsă dar și încântată de gestul neașteptat, nu se mai gândește mult și răspunde cu căldură, cu un zâmbet larg și ochii scânteind de bucurie:
– Da, da, vreau!
În acel moment, toți cei prezenți simțeau că Dragobetele le aduce un strop de magie, iar cei doi se despart afectuos, mergând fiecare în camera sa, purtând în suflet acea clipă de tandrețe și speranță.
Dimineața următoare, văduvul se trezește devreme, dar găsește gândurile sale într-o confuzie ciudată. Cu inima bătând mai repede decât de obicei, se întreabă cu disperare: A zis da sau nu? Nu mai știa cu siguranță ce s-a întâmplat în noaptea magică de ieri…
Agitat, își scoate telefonul și sună cu voce tremurândă, în timp ce încearcă să-și adune curajul de a vorbi cu ea. După ce îi spune cât de frumoasă a fost seara petrecută împreună și cât de mult i-a însemnat gestul ei, îndrăznește să o întrebe:
– Spune-mi, dragă, ai răspuns da sau nu?
Cu o voce caldă și plină de bucurie, ea răspunde fără ezitare, aducându-i alinare și un zâmbet larg pe față:
– Da, din toată inima! Și sunt foarte fericită că m-ai sunat, pentru că nu mai știam cine m-a întrebat.
Într-o după-amiază strălucitoare, Bulă, acum un cerșetor cu faţa brăzdată de vremuri grele, se oprește în fața unui BMW decapotabil care strălucește în lumina soarelui. Pe trotuar, înconjurat de agitația orașului și de privirile trecătorilor, el se apropie cu pași ezitanți de mașină, sperând că astăzi va avea norocul de a găsi un pic de ajutor.
– Nenea, nenea! exclamă el cu voce tremurândă, de parcă ar fi strigat speranța în univers.
Din mașină, posesorul BMW-ului se uită curios și întreabă, cu o voce ușor iritată, dar intrigată:
– Ce vrei, mă?
Bulă, adunându-și toată curajul, se apleacă puțin, ridică ochii ca și cum ar căuta milă în privirea necunoscutului și spune hotărât:
– Nenea, da-mi și mie 100 de lei!
Și iată că omul din mașină, puțin amuzat și totodată surprins de atitudinea cerșetorului, răspunde cu o replică care pare desprinsă dintr-un film:
– De ce ți-aș da 100 de lei, boschetarule? Dă-mi un motiv bun și promit că ți-i dau.
Într-o clipă de sinceritate și mândrie amară, Bulă se oprește și, cu o voce plină de emoție și umor, dă răspunsul care-l caracterizează:
– Pentru că noi, ăștia fără acoperiș deasupra capului, trebuie să fim solidari unul cu altul.
Într-o dimineață în care soarele strălucea puternic, iar biroul era plin de hârtii și agitație, șeful îl convoacă pe Bulă și îi spune cu o atitudine serioasă, dar și cu un zâmbet ștrengăresc:
– Bulă, te trimit în delegație în Brazilia.
Bulă, uimit și revoltat, își îndreaptă sprâncenele ridicate și, cu o voce plină de indignare, se exclamă:
– Șefu’, e prea departe! Ce să fac acolo?
Șeful, ocupat de un telefon și cu o privire hotărâtă, îl avertizează rapid:
– Ai multă treabă, Bulă! Du-te și nu mai comenta!
Dar Bulă nu se lasă atât de ușor și, continuând cu un ton plin de ironie și neliniște, întreabă:
– Șefu’, ce să fac acolo?! În Brazilia sunt numai fotbaliști și panarame!
În acel moment, șeful îl privește fix, surprins de replică, și răspunde cu o notă de reproș amestecată cu umor:
– Bulă, cum poți să zici așa ceva? Nevastă-mea este braziliancă.
Cu ochii mari de uimire și cu un zâmbet incredul, Bulă replică rapid:
– Da??? Și la ce echipă a jucat?
