Într-o seară liniștită, în timp ce naviga pe telefon, un tânăr se decide să înceapă o conversație online cu o domnișoară care i-a atras atenția. Își ia inima în dinți și tastează:
Tânărul: Salut! Ce faci, frumoasa mea?
Răspunsul vine neașteptat de repede, dar tonul e complet diferit de ceea ce anticipase.
Răspuns: Sunt iubitul ei… mai ai ceva de spus?!
Tânărul îngheață câteva secunde, încercând să proceseze situația. Își imaginează tot felul de scenarii: un tip gelos, cu mușchi, gata să-i dea de urmă. Dar, pentru că simțul umorului e cea mai bună armă, decide să joace inteligent.
Tânărul: (după un moment de pauză strategică) Scuza-mă, ce face frumoasa noastră?
Un polițist stă la marginea șoselei, cu mâinile în șold, pregătit să intercepteze orice șofer care sfidează regulile. Dintr-o dată, zărește o mașină veche și jerpelită, care pare că abia se mai ține pe drum. Fără faruri, fără centuri de siguranță și, mai rău, fără numere de înmatriculare.
Polițistul: (îi face semn să oprească, agitat) Hei! Hei! Oprește-te! Nu vezi că n-ai faruri, nici centura, nici măcar numere de înmatriculare?!
Șoferul, un tip relaxat, scoate capul pe geamul care scârțâie la fiecare mișcare și strigă cu o voce calmă:
Șofer: Dă-te la o parte, șefu’, n-am nici frâne!
Într-o după-amiază liniștită, Bulă stătea pe canapea și se juca pe telefon. Din camera alăturată, bunicul lui îl cheamă cu o voce gravă, dar plină de afecțiune:
Bunicul: Nepoate, vino puțin până la mine!
Bulă: Da, bunicule! Ce s-a întâmplat?
Bunicul: Dragul meu nepot, m-am gândit mult în ultimele zile. Anii trec și trebuie să fiu responsabil. Îmi fac testamentul.
Bulă se oprește brusc, lasă telefonul jos și se apropie, punând o mână grijulie pe umărul bătrânului.
Bulă: Of, bunicule… nu mai spune așa ceva. Mai ai mulți ani înainte!
Bunicul: Ei, dragul meu, viața e ca un tren. Nu știi niciodată când ajungi la ultima stație.
Bulă începe să-și frece mâinile, încercând să pară interesat de cuvintele pline de înțelepciune, dar un gând mic și lacom îi dă târcoale.
Bunicul: Ia spune-mi, nepoate… tu ești credincios?
Bulă își drege glasul, simțind cum întrebarea îi cade greu pe umeri. Dar răspunsul vine rapid, acompaniat de un zâmbet larg:
Bulă: Da, bunicule! Sunt cel mai credincios!
Bunicul îl privește fix în ochi, parcă încercând să-i citească sufletul.
Bunicul: Mă bucur enorm să aud asta, nepoate, pentru că o să las toată averea bisericii.
Se face un sondaj internațional de opinie pentru a determina cine sunt cei mai profesioniști oameni din lume în păstrarea secretului de serviciu. La masa interviurilor stau un japonez, un american și un român, fiecare gata să-și susțină poziția cu mândrie.
Japonezul își reglează ochelarii și spune calm, dar ferm:
Japonezul: Eu și soția mea lucrăm în același birou, însă eu nu știu cu ce se ocupă ea, iar ea nu știe cu ce mă ocup eu. Niciodată nu ne-am întrebat. Este o chestiune de onoare și disciplină. Păstrarea secretului de serviciu e mai presus de orice.
Americanul își aranjează cravata, zâmbind încrezător:
Americanul: Ei bine, soția mea știe doar instituția unde lucrez, dar nu știe exact ce fac acolo. Eu, în schimb, nu știu nici măcar în ce instituție lucrează ea. Însă, la noi, asta e normal. Pentru păstrarea secretului de serviciu, nu ne punem întrebări. Ne bazăm pe profesionalism și încredere.
Românul, relaxat, își toarnă un pahar de apă, se uită spre ceilalți și, după o pauză teatrală, spune cu un zâmbet misterios:
Românul: Dragii mei, la noi e mult mai simplu. Eu lucrez singur în birou. Nu există niciun coleg sau vreun superior care să mă întrebe ceva. Și ghiciți ce? Nici măcar eu nu știu cu ce mă ocup.
Toți ceilalți îl privesc uluiți.
Japonezul: Cum adică nu știi cu ce te ocupi?
Românul: Ei bine, primesc un teanc de hârtii pe birou în fiecare dimineață. Le mut de pe stânga pe dreapta. Uneori le mai ștampilez. Alteori le pun într-un dosar. Nimeni nu mi-a spus niciodată de ce. Dar, pentru păstrarea secretului de serviciu… nici nu întreb!
