Într-o seară de vară, la o terasă cochetă cu muzică ambientală și lumini calde, două prietene se adunaseră să-și împărtășească poveștile de dragoste și peripețiile întâlnirilor. Pe măsură ce savurau un ceai aromat și își mângâiau sufletele obosite de agitația cotidiană, discuția s-a îndreptat spre subiectul inedit al unei cereri în căsătorie care devenise subiect de bârfă.
– Dragă, parcă ziceai că te-a cerut Bulă în căsătorie. Ce faci, te măriți cu el sau nu?
Zâmbind cu o sclipire ironic în ochi, prietena îi răspunde cu un ton ferm și amuzat, dezvăluind situația neașteptată:
– Nici gând, fată! M-a sunat aseară și mi-a zis că se însoară cu mine numai dacă îmi schimb numele. Și nu vreau una ca asta!
Cu o voce ușor ridicată de curiozitate și surprindere, cealaltă prietenă intervine:
– Păi de ce?! Care e problema?! E ceva normal să îți schimbi numele când te măriți.
Și atunci, cu un zâmbet jucăuș, dar plin de ironie, ea adaugă replica finală care aduce hohote de râs la masă:
– Ba da, fată, dar el mi-a zis că vrea să îmi schimb numele în Alina, ca să nu își mai șteargă tatuajul cu fosta.
La masa din sufragerie, înconjurați de voie bună și de mirosul de mâncare aburindă, tatăl începe să povestească cu mândrie istoria familiei. Lumina blândă a după-amiezii se reflecta pe farfurii și pe fețele curioase ale celor prezenți. Cu o voce gravă și plină de amintiri, el pornește:
– Străbunicul meu a luptat împotriva francezilor, bunicul meu în războiul împotriva republicanilor, tatăl meu în cel de-al doilea război mondial împotriva nemţilor.
În timp ce tatăl își expunea cu mândrie povestea eroică a strămoșilor, fețele de la masă se luminau de admirație și respect, iar câteva zâmbete timide se transformau treptat în chicoteli, de parcă fiecare anume exemplu adăuga un strat de complexitate istoriei familiei.
La rândul său, fiul, care asculta cu un amestec de uimire și ironie, nu se putea abține să comenteze. Privindu-și tatăl cu o sclipire jucăușă în ochi, el întreabă:
– Dar familia asta chiar nu se poate înțelege cu nimeni?!
Într-o dimineață luminoasă, într-o sală modernă de conferințe din inima Bucureștiului, un candidat se prezenta pentru a se înscrie în asociaţia noastră, renumită pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos și echilibrat. Atmosfera era un amestec de seriozitate și voie bună, iar membrii comisiei de selecţie erau nerăbdători să audă poveştile participanţilor.
Candidatul, un domn cu zâmbetul pe buze și cu o ușoară patină de ironie în glas, se ridică în faţa comisiei. După câteva replici de politeţe, unul dintre membri, cu o privire atentă și un ton prietenos, îi adresează întrebarea-cheie:
– De ce vreţi să vă înscrieţi în asociaţia noastră? Sunteţi din Bucureşti?
Cu o replică care părea să ascundă un secret amuzant, domnul răspunde rapid:
– În mare măsură.
Privirile se schimbă, iar unul dintre colegi, curios, insistă:
– Cum adică?
În acel moment, tăcerea se împletește cu un suspans ironic, iar candidatul, făcând o mică pauză dramatică, dezvăluie punchline-ul său:
– Când m-am mutat în Bucureşti, aveam 70 de kg, iar acum am 90.
