Cică luni dimineaţa, la prima oră, în biroul maistrului vidanjor sună telefonul.
“Alo, alo, dom’le, la intersecţia străzilor Parpalache cu Groapa Neagră s-a-nfundat un canal şi e nenorocire. Locatarii din patru blocuri sunt în suferinţă. Refulează, dom’le.”
“OK, OK, venim imediat.”
Apoi maistrul către ucenic: “Băiete, adu trusa de scule.”
Cară ucenicul din greu trusa. “Nu aici, băiete, la maşină că plecăm pe teren.”
Taraie ucenicul trusa la maşină. Ajung ei la locul cu pricina, ridică maistrul capacul şi… canalul plin ochi cu căcat.
“Băiete, adu trusa de scule de la maşină.” Cară ucenicul din greu trusa lîngă canal.
“Băiete, fii atent la mine.” Îşi suflecă maistrul mînecile, coboară în canal, îşi ţine nasul cu mîna şi… capul la fund. Iese după vreun minut.
“Cheie de paiş’pe.” Ia cheia întinsă şi… capul la fund.
După alt minut. “Şarpele.” Ia capătul şarpelui şi… capul la fund. După încă vreun minut se aude zgomotul specific şi canalul se goleşte de căcat. Iese maistrul mîndru pe margine, se şterge cu dosul palmei pe obraji şi frunte, se scutură, îl bate părinteşte pe umăr pe ucenic şi-i spune.
“Băiete, ascultă aici la mine. Să pui mana să-nveţi meserie că alfel toată viaţa numa’ o să cari la trusa aia de scule.”
