Maria și Ion stăteau pe prispă, la apus, amintindu-și de vremurile tinereții. Maria, vizibil neliniștită, își tot frământa mâinile.
– Ioane, trebuie să-ți spun ceva, că nu mai pot să țin în mine…
Ion, calm, ia o gură de țuică:
– Zi, femeie, ce tăt frămânți? Că de la vârsta noastră, nu cred că mai avem surprize…
Maria oftează adânc și spune:
– Ioane, Vasilică, copilul nostru, nu e al tău…
Ion îngheață, țuica îi scapă din mână și cade pe jos.
– Cum adică nu-i al meu?
Maria, cu capul plecat, începe să povestească:
– Ți-aduci aminte de flăcăul acela tânăr care a stat în gazdă la noi câteva săptămâni?
Ion, ridicând sprânceana:
– Flăcăul ăla care zâmbea mereu de parcă mâncase brânza mea? Îl țin minte…
Maria, rușinată:
– Ei bine, cu el…
Ion stă pe gânduri câteva secunde, apoi întreabă serios:
– Și cum de s-a întâmplat una ca asta?
Maria, încercând să-și apere poziția:
– I-am dat bani, Ioane.
Ion face ochii mari:
– Bani?! De unde, femeie? Că eu ți-am ținut întotdeauna sub cheie!
Maria, șoptind:
– I-am luat din buzunar de la tine…
Ion izbucnește în râs:
– Păi și atunci, măi femeie, de ce zici că nu-i al meu?! Dacă tot cu banii mei l-ai făcut, tot copilul meu e!
Soțul stă pe canapea, cu telecomanda în mână, butonând absent prin canalele TV. Deodată, se oprește pe un canal unde rulează un film, și fața i se schimbă instant. Se încruntă, se ridică pe jumătate de pe canapea și începe să strige:
– Nu intra acolo! Fugi, bă! Fugi cât te țin picioarele!!! Nu intra în biserică, mă, nu fii prost! Dobitocule, de ce nu asculți?! Of, of, ahhhh, NU!
Zgomotul vocii lui umple casa, iar soția, care era în bucătărie, scapă o lingură pe jos de spaimă. Își șterge mâinile pe șorț și vine val-vârtej în sufragerie.
– Ce-i, omule? Ce ai pățit? La ce film te uiți de te agiți așa?
El, fără să-și ia ochii de la ecran, mormăie cu o voce gravă:
– La nunta noastră…
– Bulă, am auzit că te-ai căsătorit, zice Ștrulă curios, oprindu-se să stea la povești cu prietenul lui din copilărie.
– Da, Ștrulă, m-am însurat acum vreo patru luni.
– Și cum e viața de bărbat însurat? întrebă Ștrulă, ridicând sprâncenele.
Bulă oftează adânc, aruncând o privire conspirativă în jur.
– Cum să-ți zic, Ștrulă… e ca în liceu.
– Cum adică, Bulă? Ce vrei să spui?
– Păi, fumez pe ascuns, beau pe ascuns, fac amor pe ascuns…
– Nu vă supărați! Ieri, când am cumpărat de la dumneavoastră, mi-ați greșit cu 50 de lei, zice doamna, încercând să pară cât mai calmă, dar cu un zâmbet ironic pe buze.
Vânzătorul, un tip la vreo 50 de ani, cu un șorț pătat și o expresie plictisită, ridică privirea dintr-o grămadă de bancnote pe care le număra:
– Eh, știți cum e, doamnă, trebuia să veniți ieri. Acum e târziu!
Doamna rămâne câteva secunde pe gânduri, încercând să-și dea seama dacă omul o ia peste picior sau chiar crede ce spune. Apoi, zâmbind larg, îi răspunde:
– Bine, atunci am să-i păstrez! La revedere!
În timp ce doamna se îndepărtează, vânzătorul realizează brusc ce a zis. Ridică ochii din teancul de bani și, cu o expresie confuză, strigă după ea:
– Stați puțin! Ce să păstrați? Ce vreți să spuneți?
Doamna se întoarce pe călcâie, calmă și sigură pe ea:
– Păi, dacă tot e târziu să rezolvăm, zic să rămân eu cu banii!
Bulă intră într-o reprezentanță auto, cu pas hotărât, dar cu un zâmbet șmecheresc pe față. Se apropie de biroul managerului, un tip în costum impecabil, care abia își ridică ochii dintr-un dosar.
– Domnule, nevasta mea m-a rugat să vă întreb despre Loganul din vitrină.
Managerul, vizibil confuz, își încrețește sprâncenele și își scoate ochelarii.
– Logan în vitrină? Îmi pare rău, dar nu avem nicio mașină în vitrină.
Bulă face doi pași înapoi, își pune mâinile în șolduri și aruncă o privire lungă spre vitrină. Apoi zâmbește și zice:
– Îmi pare mie rău, dar uitați-vă mai bine.
