Într-o după-amiază însorită de primăvară, Măria și prietena ei franțuzoaică, Marianne, se întâlnesc la o cafenea cochetă din centrul orașului. În jurul lor, aroma de cafea proaspătă se amestecă cu sunetele lejere ale muzicii de fundal, iar discuția curge în voie, plină de ironie și sinceritate despre viață și relații.
Măria, cu o privire hotărâtă și un zâmbet ușor ironic, își exprimă părerea:
– Dacă mă înșală Ion o dată, îl iert. Dacă mă înșală a doua oară, divorțez, că doar n-oi sta cu un recidivist.
Marianne, chicotind și jucăușă, își așază eșarfa peste umăr și răspunde:
– Dacă mă înșală Jean o dată, eu îl înșel de două ori. Dacă mă înșală a doua oară, îl înșel de 100 de ori, ca să-mi vărs năduful.
Măria dă din cap, admirând cu umor spiritul rebel al prietenei ei, iar atmosfera devine tot mai plină de haz. Marianne, continuând cu un aer dramatic, adaugă exact așa cum a zis:
– Dacă mă înșală și a treia oară, divorțez, că doar nu m-oi face curvă din cauza lui!
În toiul nopţii, când liniştea părea că se odihneşte peste tot, Ion se trezeşte brusc în pat, simţind un gol imens – nevastă-sa Maria nu era acolo. Înconjurat de întunericul camerei şi de gânduri tulburătoare, el se ridică cu repedeţe, îmbrăcat doar parțial, şi, cu inima bătându-i cu putere, porneşte să o caute prin casă.
Păşind cu paşi repezi pe holurile întunecate, cu o lanternă tremurândă în mână şi cu un amestec de furie şi confuzie, Ion strigă: „Maria? Unde eşti?” Fiecare colţ al casei îi trece prin minte, dar nimic nu indică prezenţa ei.
După ceva timp, după ce a verificat fiecare cameră şi chiar a dat cu capul de ușă, Ion se îndreaptă spre curte. Acolo, în lumina palidă a lunii, zăreşte o siluetă lângă o căpiţă modestă din lemnul vechi, iar sunetele calde şi murmurul de pasiune nu pot fi confundate. Apropiindu-se încet, cu inima strânsă de furie și durere, Ion recunoaște cu tristeţe: acolo o găsește pe Maria, cu Gheorghe, într-o scenă de iubire îndrăzneaţă.
Fără să mai poată ascunde emoţiile, strigă furios:
– Ce faci, Mărie? Mâine, poimâine te-oi prinde şi cu ţigara…
Maria se întoarce de la magazin într-o după-amiază însorită, purtând cu mândrie o pălărie nouă, care strălucea sub razele soarelui. Ea intră în casă, iar pe hol o așteaptă Ion, care se odihnește pe canapea, cu o privire amuzată, dar și puțin sceptică. Maria se oprește în fața lui, zâmbitoare și entuziasmată, și spune:
– Mă Ioane, să vezi, mi-a zis vânzătoarea că pălăria asta mă face să par cu 10 ani mai tânără.
Ion ridică din sprâncene, cu un zâmbet ștrengăresc, și răspunde rapid:
– Și-atunci de ce nu ți-ai luat trei?
Într-o zi plină de emoţii, într-o maternitate modernă, cu lumini albastre și muzică liniștitoare în fundal, Ion și Maria stăteau nervoși în sala de așteptare, ținându-se de mână. Atmosfera era încărcată de speranță și nerăbdare, iar zâmbetele se împleteau cu picături de lacrimi de bucurie.
Asistenta, cu o voce caldă și profesională, se apropie și le spune:
– No, Marie, ce avem?
Maria, cu inima bătând tare, se uită la Ion și apoi răspunde entuziasmată:
– Băiat.
Ion, curios și dorind să afle totul despre noul membru al familiei, ridică o sprânceană și întreabă:
– No, și cu cine seamănă?
Maria, chicotind ușor și cu o replică pe buze, zâmbește și răspunde final:
– Degeaba îți spun, că nu-l cunoști.
