Într-o biserică modestă, cu vitralii colorate care filtrează lumina apusului și o atmosferă de liniște adâncă, un tânăr cu inima grea intră timid în confesiune. Se așază pe scaunul din spatele altarului și, cu vocea tremurândă, începe:
– Părinte, am păcate multe: înjur de toți sfinții din calendar, de băut beau și apa de la flori!
Popa, un bărbat blând cu ochii înțelepți și o voce caldă, îl privește cu compasiune și întreabă ușor, dorind să-l ajute să-și descarce sufletul:
– Dar ia spune, fiule, cu femei ai preacurvit?
Tânărul, puțin roșu la față și tremurând, dă din cap într-o clipă de ezitare, dar răspunde rapid, ca și cum ar vrea să evite orice alt subiect mai puțin delicat:
– Auzi părinte, eu am venit să mă spovedesc, nu să mă laud!
Într-o dimineață însorită în sat, Ion, un enoriaș simplu și onest, se îndreaptă cu pași hotărâți spre biserica din colțul satului. Cu inima grea, dar cu speranța că preotul îi va oferi sprijinul și îndrumarea necesară, intră în încăperea modestă a preoției. Se așază nervos pe o bancă, iar după un moment de tăcere, începe să vorbească:
– Părinte, ştiţi,… mi-a murit câinele şi aş vrea o mică înmormântare creştinească, aşa după cum se cade.
Preotul, un om cu ochii blânzi dar și cu un simț practic foarte ascuțit, îi răspunde calm:
– Măi Ioane, eu am avut bunăvoinţa şi te-am ascultat dar du-te şi îngroapă-l undeva, unde ai mai văzut tu înmormântare la câini, cu popă?
Cu o mică frustrare în glas, Ion pleacă acasă, simțindu-se nedumerit și trist în același timp. A doua zi, cu o ușoară teamă în suflet dar și cu speranța că poate preotul se va arăta mai îngăduitor, Ion se întoarce la preotie, cu pași ezitanți și o privire modestă.
– Domn’ părinte, apoi io m-am gândit că totuşi… o mică slujbă acolo, nu se poate?
Preotul, cu o atitudine hotărâtă dar și cu o replică scurtă, îi răspunde:
– Măi Ioane, du-te unde-i vrea, du-te caută-ţi pe cine-i vrea, să ţi-l îngroape, du-te la neoprotestanţi şi nu mă mai bate la cap.
Ion, simțindu-se complet învăluit de deznădejde, se îndreaptă spre ușă, cu fruntea plecată și cu o voce plină de resemnare, și adaugă:
– Apoi, dacă aşa stă situaţia, eu cu nevastă-mea am strâns, cu greu, vreo două mii de euro pentru înmormântarea lui Azorică…
Preotul se oprește brusc, își ridică sprânceana și zâmbește puțin în sinea lui, apoi răspunde cu ironie și un strop de umor care dezvăluie cât de absurdă e situația:
– Apoi mă, stai aşa, despre Azorică-i vorba? No stai aşa mă… că Azorică-i câine ortodox, mă!
Într-o seară liniștită, după ce a încheiat o zi plină de gânduri și responsabilități, un bărbat se retrage în camera sa, în căutarea momentului în care să ia o decizie importantă. Se așază într-un colț, stinse luminile doar puțin, lăsând în urmă umbrele gândurilor sale. Cu o expresie gravă și puțin amuzată, îşi cuprinde capul în mâini, ca și cum ar încerca să strângă toate ideile într-un singur gând clar.
Apoi, în tăcerea serii, închide ochii și se adâncește în meditaţie, ascultându-și conștiința care îi șoptește în stilul ei blând și sincer. Gândurile îi zboară, iar fiecare clipă pare să fie o eternitate în care se confruntă cu propria-i minte.
După ce simte că a găsit echilibrul, se ridică cu hotărâre și cu un zâmbet timid, pregătit să împartă povara deciziei cu partenera sa de viață. Cu o voce fermă, dar încărcată de umor subtil – un umor ce doar ea îl poate înțelege – îl cheamă:
„Nevastă, tu cum crezi c-ar trebui să facem?”
Într-o seară liniștită, în livingul amenajat cu gust și luminat de candele parfumate, soțul și soția se relaxau după cină. Atmosfera era destinsă, însă o întrebare neașteptată a zăbovit în aer. Soțul, într-o dispoziție jucăușă și puțin curioasă, s-a aplecat spre soția lui, zâmbind cu blândețe:
– Spune-mi, dragă, câţi bărbaţi ai avut înaintea mea? … Tăcere.
În acel moment, tăcerea a devenit apăsătoare, iar inima soțului a bătut puternic. În gând, el a exclamat:
“Am jignit-o!”
Timpul părea să se dilate, iar cinci minute care i s-au părut ca o eternitate au trecut înainte ca el să găsească curajul să continue. Cu o voce tremurândă, dar sinceră, se aplecă din nou și întrebă:
– Eşti supărată?
Soția, cu o sclipire de umor în ochi și cu o atitudine pe jumătate ironică, răspunse fără ezitare, făcându-i pe toți cei din cameră să râdă:
– Nu, încă număr!
