Aseară, pe la miezul nopții, m-am decis să-mi fac curaj și să intru într-un bar. După câteva minute de scanat atmosfera, am văzut-o pe ea: o tipă simpatică, care râdea la glumele prietenelor ei. Mi-am zis: Asta e șansa mea!
M-am apropiat și, cu cel mai încrezător zâmbet pe care-l aveam, i-am spus:
– Bună! Mi-ar plăcea să te servesc cu un pahar de băutură. Ce spui?
M-a privit curioasă și, după câteva clipe, mi-a replicat:
– Dar… nu ai o prietenă? Tipii ca tine întotdeauna au o prietenă.
Am zâmbit și i-am răspuns cu o ușoară tristețe în glas:
– Nu, din păcate ne-am despărțit acum o lună.
Ochii i s-au înmuiat imediat:
– Oh, îmi pare rău să aud asta… Haide să bem un pahar de vin împreună, din partea mea!
Am acceptat fără să clipesc. Paharele au curs, râsetele au devenit tot mai naturale, iar distanța dintre noi tot mai mică. La un moment dat, după un sărut intens și câteva cuvinte șoptite, ne-am trezit la ea acasă. Patul a devenit terenul nostru de joacă, iar noaptea a fost… să zicem doar că am făcut să vibreze caloriferele.
Dimineața, pe când mă îmbrăcam și mă pregăteam să plec, ea s-a sprijinit pe perete, privindu-mă cu un zâmbet ștrengar.
– Deci… să recapitulăm. Arăți bine, ai un simț al umorului grozav și ești… wow, să zicem doar că nu mă pot plânge de noaptea asta. Pot să te întreb ceva? Cum de te-ai despărțit de prietena ta?
M-am oprit pentru o secundă, mi-am tras cămașa și am tras aer în piept.
– A aflat nevastă-mea!
Într-un compartiment de tren, doi scoțieni stăteau față în față, înconjurați de liniștea specifică unei călătorii lungi. După ce au schimbat câteva priviri politicoase, unul dintre ei s-a hotărât să spargă gheața.
– Știți, sunt în voiaj de nuntă, fac o călătorie în Italia, zise el mândru, cu o privire triumfătoare.
Celălalt ridică o sprânceană, vizibil impresionat:
– În voiaj de nuntă? Foarte frumos! Și… unde este soția dumneavoastră?
Primul scoțian se foi puțin, își drese glasul și răspunse, parcă jenat:
– A, păi soția am lăsat-o acasă…
– Acasă? Cum așa? întrebă celălalt, intrigat.
– Ei bine, ea a mai fost măritată înainte și… a mai văzut Italia, explică scoțianul, zâmbind ca și cum tocmai dezvăluise o mare dovadă de logică practică.
Într-o zi frumoasă, în pădure, melcul alerga cât îl țineau… ei bine, nu picioarele, dar tot ce avea mai rapid. Ursul, care mesteca liniștit o frunză, îl oprește:
– Melcule, unde fugi așa repede? Nu te-am mai văzut în viața mea să te miști în halul ăsta!
– Mă caută DNA-ul să mă aresteze, răspunde melcul gâfâind.
– Și ce-ai făcut, măi, melcule? întreabă ursul, curios.
– Păi, eu am casa, mama are casa, tata are casa, fratele meu are casa… Le-am zis eu să nu atragă atenția, dar nu m-au ascultat!
Ursul se oprește din mestecat și începe să-și pună întrebări existențiale. După câteva secunde, își dă o palmă peste frunte și exclamă:
– Aoleu, și eu am blana, mama are blana, tata are și el blana! Dacă aud ăștia, mă duc de râpă!
Imediat, ursul o ia la fugă cu toată viteza de care era capabil. Pe drum, dă nas în nas cu cocostârcul, care se plimba tacticos pe marginea unei bălți.
– Ursule, ce-i cu tine? De ce alergi de parcă te urmărește o haită de lupi? întreabă cocostârcul.
– Fug, cocostârcule, fug! Vine DNA-ul!
– Și ce treabă are DNA-ul cu tine?
– Cum ce treabă? Eu am blana, mama are blana, tata are blana… Ăștia n-or să mă lase în pace!
Cocostârcul începe să se gândească serios la situația lui. După câteva momente de panică, își dă seama de ceva.
– Vai de mine, și eu trăiesc pe picior mare, mama trăiește pe picior mare, tata la fel! Nu e de glumă cu astea!
Fără să mai zică nimic, cocostârcul își întinde aripile și pornește în zbor, disperat. În zborul lui, se întâlnește cu maimuța, care se dădea huța liniștită pe o creangă.
– Cocostârcule, unde zbori așa disperat? zice maimuța, făcând o piruetă grațioasă.
– Fug, maimuțo, fug! DNA-ul e pe urmele noastre!
– Și ce-ai făcut? întreabă maimuța, vizibil intrigată.
– Eu trăiesc pe picior mare, mama pe picior mare, tata la fel. Dacă află ăștia, m-am ars!
Maimuța începe și ea să se panicheze, dă din coadă neliniștită și, brusc, începe să alerge printre copaci. După câteva minute, obosită, se oprește și începe să gândească cu voce tare:
– Stai puțin… Eu de ce fug? Eu sunt în fundul gol, mama e în fundul gol, tata e în fundul gol, bunicii la fel… Hah! Poate mă angajează pe mine la DNA, că sunt săracă lipită!
Articolul Dar… nu ai o prietenă? apare prima dată în .
