Primarul, aproape de sfârșitul vieții, stătea în pat, palid și obosit, dar cu o sclipire de curiozitate. Hotărât să-și lase în urmă toate nedumeririle și să-și ierte soția dacă avea vreun secret, o întreabă cu o voce scăzută:
– Spune-mi, dragă… Acum că simt că zilele mele se apropie de final, e ceva ce trebuie să știu? În cei 30 de ani de căsnicie, de câte ori m-ai înșelat?
Soția se uită atent la el și, cu o privire blândă, își dă seama că momentul sincerității a sosit. Oricum, avea să plece împăcat, iar ea voia să-i spună adevărul.
– Dragă, știi… de 3 ori.
Primarul stă și calculează rapid în minte: „3 ori în 30 de ani… Ei, na, un procent mic. Acceptabil, oricum mor…”. Ridică o sprânceană și întreabă calm:
– Zi-mi atunci, dragă, când a fost prima dată?
– Îți amintești când erai grav bolnav, doctorii erau în derivă, iar starea ta părea fără speranță? M-am dus atunci la doctorul docent, cel vestit, iar după aia ai fost mai bine ca niciodată! Atunci a fost prima oară…
Primarul dă aprobator din cap și oftează, gândindu-se: „Da, dragă, da… Ce să zic, mi-ai salvat viața atunci. Bravo, măcar a fost pentru o cauză bună.”
– Te iert, draga mea! Bine că sunt aici datorită ție. Și a doua oară?
Soția își trage răsuflarea și continuă:
– Îți amintești când ai rămas fără serviciu, nimeni nu te angaja, iar șomajul era pe terminate? Atunci, deodată, directorul X-ulescu te-a chemat și ți-a oferit o funcție foarte bine plătită, de ne-am luat casă și mașină… Asta a fost a doua oară.
Primarul se gândește și, după câteva momente de tăcere, oftează cu un zâmbet slab: „Hmmm, cu ăla… Dar, măcar ne-am refăcut atunci. Ne-a prins bine…”
– Te iert, draga mea, de data asta chiar ai făcut un sacrificiu pentru noi.
Bătrânul primar simte că nu mai are mult, dar e curios să știe și ultima oară, să moară cu sufletul liniștit.
– Dragă… mai zi-mi și a treia oară… simt că e ultima mea întrebare.
Soția respiră adânc și spune încet:
– Îți amintești când ai candidat la primărie?
Primarul o privește curios și continuă:
– Da…
– Și ai ajuns în turul 2, iar emoțiile erau mari…
– Da, da, ce frământări am avut, parcă era ieri!
– Ei bine, atunci, pentru a câștiga, îți mai trebuiau 500 de voturi…
Bulă ajunge la Londra plin de încredere, chit că nu știe nici măcar un cuvânt în engleză. Dar cine are nevoie de cuvinte când are imaginație, nu? Ajuns în aeroport, Bulă se uită în jur și zărește o tipă care părea că știe ce face. Ia repede o foaie și un pix din buzunar și îi desenează o furculiță și un cuțit lângă un scaun, cât să-i fie clar că vrea să mănânce. Femeia zâmbește și-l conduce la un restaurant din apropiere.
La restaurant, Bulă ia iar pixul și desenează o farfurie, cu niște aburi care ies deasupra, ca să fie clar că vrea mâncare caldă. Femeia prinde mesajul și comandă ceva delicios pentru amândoi. După ce mănâncă, Bulă ia din nou foaia și îi desenează o sticlă, încercând să pară cât mai sofisticat: sticlă de vin cu două pahare. Englezoaica râde și-l duce la un pub, unde își petrec seara savurând băutura și povestind – ea în engleză, el doar cu gesturi și zâmbete.
Mai târziu, când noaptea se lăsa, Bulă se gândește că ar fi cazul să-și caute un loc de dormit, așa că ia iar foaia și îi desenează un hotel cu o mică fereastră. Femeia zâmbește, înțelege din nou și se îndreaptă cu el spre un hotel din apropiere. Bulă era deja uimit de cât de bine îi mergea metoda „desen și acționează”.
În fața hotelului, femeia scoate pixul și face un desen simplu: un pat. Surprins și cu un rictus pe față, Bulă face ochii mari, se uită din nou la desen și aproape că simte cum îl iau transpirațiile. Își strânge lucrurile, o lasă pe tipă acolo și fuge cât îl țin picioarele, murmurând pentru sine:
– Băi, asta sigur mă cunoștea de undeva! De unde naiba știa că eu sunt tâmplar?!
Se apropie ora închiderii, iar vânzătorul magazinului, obosit și cam plictisit, începe să strângă toate produsele, visând deja la momentul în care va încuia ușa și va pleca acasă. Chiar când închide frigiderul și se pregătește să stingă luminile, ușa magazinului se deschide brusc, iar o doamnă intră agitată și respirând greu, ca și cum alergase până acolo.
– Vai, ce bine că am reușit să ajung! – spune ea, răsuflând ușurată. – Aveți găini?
Vânzătorul își suprimă un oftat, deschide frigiderul și scoate ultima găină pe care o avea. O pune pe cântar, și aceasta arată exact 1 kg. Doamna, examinând găina atent, strânge buzele gânditoare.
– Dar nu aveți una mai mare? întreabă ea, parcă dezamăgită de mărimea găinii.
Vânzătorul, ridicând din umeri, pune găina înapoi în frigider. Apoi, scoțând aceeași găină, o pune din nou pe cântar, dar de data aceasta apasă ușor cu degetul pe cântar, astfel încât acesta arată acum 1,5 kg.
Doamna, mulțumită de „noua” greutate a găinii, zâmbește larg.
– Superb! exclamă ea fericită. – Le cumpăr pe amândouă!
