Doi ciobani, nea Gheorghe și nea Ion, își lasă oile pe deal și se hotărăsc să încerce ceva nou. Ajung la un restaurant mediteranean, cu muzică exotică și lumini discrete. Încep să se uite în meniu, dar cuvintele le par dintr-o altă limbă: „bruschette”, „paella”, „fructe de mare”.
– Măi, Ioane, da’ ce-o fi toate astea, mă? Eu nu-nțeleg nimic… uită-te și tu, poate ne dumirim amândoi, zice Gheorghe, încurcat.
Ioan dă din cap, privind meniul cu sprânceana ridicată:
– Așa e, băi Gheorghe… zici că-i scris în păsărească. Hai să chemăm pe cineva, că așa, doar cu privitul, tare mi-e că rămânem flămânzi.
Îi fac semn chelnerului, un domn elegant, care se apropie zâmbind:
– Cu ce vă pot ajuta, domnilor?
– Păi, dom’le dragă, ne uităm noi acilea în meniu și… ne-am împotmolit la „fructe de mare”. Ce-s astea?
Chelnerul, amuzat, începe să le explice cu răbdare:
– Fructele de mare sunt delicioase, de exemplu, avem caracatiță, calamar, raci, creveți, midii…
Ciobanii dau din cap ascultând cu atenție, apoi se uită unul la altul nedumeriți. După un moment de tăcere, Gheorghe se luminează brusc și trage concluzia:
– Apoi, băi Ioane, după cum zice dom’le ăsta, înseamnă că vulpea, ursul și lupul sunt… fructe de pădure!
Soția stă pe canapea, cu o cutie de șervețele alături și ochii în lacrimi. Îl privește pe soțul ei care butonează telefonul, complet nepăsător.
– Nesimțitule, nici măcar nu te interesează de ce plâng! – îi spune ea cu voce tremurândă, așteptând parcă să vadă o tresărire, o privire îngrijorată, ceva care să-i arate că îi pasă.
El ridică privirea leneș, oftând adânc:
– Femeie, ești sigură că vrei să-mi spui?
– Da! – spune ea hotărâtă, și începe să-și ștergă lacrimile, pregătită să-i povestească fiecare detaliu.
– Serios, vrei să îmi spui de ce plângi? – mai întreabă el, zâmbind puțin, de parcă știe deja unde va duce toată discuția asta.
– Da! Normal că vreau! – răspunde ea ferm, simțind că în sfârșit are ocazia să-l facă să o asculte și să înțeleagă.
El o privește calm, dă din cap și spune:
– Femeie, uite cum stă treaba: nu mă interesează de ce plângi, că oricum n-am atâția bani!
Bulă stătea fascinat în fața vitrinei, studiind cu mare atenție scheletul masiv de dinozaur. Se uită în sus, se uită în jos, apoi se întoarce curios către gardianul care părea plictisit, dar obișnuit cu tot felul de întrebări bizare.
– Domnu’ gardian, câți ani au oasele astea? – întreabă Bulă, ridicând o sprânceană intrigat.
Gardianul își drege glasul, și cu o voce autoritară, ca și cum era gata să dezvăluie un mare secret, răspunde:
– Au exact 73 de milioane, 4 ani și șase luni.
Bulă rămâne cu gura căscată, uimit de precizia răspunsului. Se gândește o clipă, apoi întreabă și mai confuz:
– Așa exact? Cum de le cunoști vârsta așa, la virgulă?
Gardianul își încrucișează brațele și zâmbește cu satisfacție:
– Ei bine, oasele astea aveau 73 de milioane de ani când am început să lucrez aici, iar asta a fost acum patru ani și jumătate.
Soțul intră în casă vizibil iritat și o strigă pe soție:
– Iubito, unde sunt ștergătoarele de la mașină? Am căutat peste tot și nu le găsesc!
Soția își face apariția, relaxată și cu un zâmbet inocent pe față:
– Le-am dat jos, dragule!
Soțul rămâne uimit, uitându-se la ea ca și cum ar fi vorbit despre vreo piesă de mobilier, nu despre niște ștergătoare esențiale.
– Cum adică le-ai dat jos? De ce, Doamne, iartă-mă, ai face așa ceva? Crezi că nu o să mai plouă niciodată sau cum?
Soția ridică din umeri, dându-i răspunsul într-un ton perfect logic, în stilul ei caracteristic:
– Pentru că polițiștii tot pun bilețele sub ele, dragule! Am zis că așa scăpăm de problemă o dată pentru totdeauna!
