După o noapte lungă și fierbinte petrecută cu o tipă pe care o întâlnise în club, Bulă se trezește dimineața într-o cameră necunoscută, încercând să-și adune gândurile. Răsfoind amintiri vagi de la petrecerea nebună din seara trecută, își aruncă privirea prin cameră. Totul părea normal, până când observă ceva care îi atrage atenția. Pe noptieră, într-o ramă elegantă, stă o poză cu un bărbat necunoscut. Imaginea îl pune pe gânduri.
Își ridică sprâncenele, apoi începe să-și facă scenarii în cap. Oare cu cine și-a petrecut noaptea? Cu frică de eventuale complicații, se decide să lămurească lucrurile. Își face curaj și o întreabă pe tipa care tocmai se întindea leneș în pat:
– Hei… eee… tipa din club… nu vreau să par insistent, dar… cine e bărbatul din poza aia? Este… soțul tău?
Femeia izbucnește într-un râs scurt, se uită amuzată la el și îi răspunde:
– Nu, bleguțule, nu e soțul meu!
Bulă, ușor confuz, dar încă precaut, continuă:
– Păi… atunci iubitul tău? Să știu și eu în ce situație sunt…
Ea dă din cap și chicotește:
– Nu, Bulă, nici iubitul meu nu e.
Fruntea lui începe să se încrețească din ce în ce mai mult, iar gândurile devin din ce în ce mai încurcate. Încearcă altă variantă:
– Fratele tău, poate? Sau tatăl tău? Cine naiba e tipul din poză?
Tipa se oprește din râs, îl privește fix, își mușcă buza și, cu un zâmbet enigmatic, îi răspunde:
– Nu, nu e nici fratele, nici tatăl meu.
Curiozitatea și confuzia lui Bulă ating cote maxime. E clar că trebuie să afle răspunsul.
– Păi atunci cine e, femeie, că mă ții pe jar?!
Ea îl privește cu calm, face o pauză teatrală și, cu un ton liniștit, dar plin de ironie, îi spune:
– Sunt eu… înainte de operație.
Patru prieteni de vârste diferite – unul de 30, altul de 40, unul de 50 și cel mai în vârstă de 60 de ani – se adună pentru o zi de relaxare la pescuit, undeva pe malul unui râu liniștit. Toată atmosfera era calmă, liniștea era spartă doar de clipocitul apei și de mici discuții despre momeală și fire de pescuit. Totul părea să decurgă conform planului, până când, deodată, pe malul opus, apar patru gagici superbe, care fără prea multă reținere, se dezbracă și se așază la plajă, sub razele soarelui strălucitor.
Cel mai tânăr dintre pescari, la cei 30 de ani ai săi, se ridică brusc de pe scaun, uită de undița sa și exclamă cu entuziasm:
– Băieți, eu am terminat cu pescuitul! Gata! Mă duc iute la fete!
Fără să stea pe gânduri, sare direct în apă și începe să înoate viguros spre malul celălalt, hotărât să facă impresie. Stropii de apă sar în toate direcțiile, iar el înaintează rapid, cu determinarea unui tânăr fără griji.
Cel de 40 de ani îl privește câteva momente, își freacă bărbia și spune:
– Mă, de-aș avea o barcă, mai că m-aș duce și eu pe malu’ celălalt, la fete.
Oarecum tentat, dar nu suficient de motivat să înoate, începe să-și calculeze șansele. Însă gândul că o barcă ar face lucrurile mult mai ușoare îl ține pe loc.
Între timp, cel de 50 de ani, deja experimentat în arta prudenței, privește și el scena de la distanță și comentează cu un zâmbet filosofic:
– Măi, da’ oare nu or veni ele încoace? Zic și eu, n-are rost să ne grăbim, poate soarta lucrează în favoarea noastră. Fetele oricum vor veni unde-i interesul.
Bărbatul de 60 de ani, cel mai bătrân și cu o experiență vastă de viață, stă confortabil pe scaunul său pliant, cu undița în mână, și se uită plictisit la agitația celorlalți. Ridică din umeri, trage o gură de aer și, cu o voce calmă și puțin ironică, le spune:
– Da’ ce dracu vă agitați atât, nu le vedeți și de aici?
Un neamț stă la o bere cu un vechi prieten care tocmai se întorsese după câteva luni petrecute în Anglia. După câteva schimburi de amabilități, neamțul, curios, începe să-l întrebe despre noua sa viață.
– Ei, cum e să trăiești în Anglia? – întreabă el cu un aer serios, sorbind din halbă.
Prietenul zâmbește larg, trage o gură din bere și răspunde cu un ton ușor ironic:
– Bine, m-am integrat de minune… în nici două săptămâni am reușit să învăț limba română.
Un dialog plin de entuziasm se desfășura într-un compartiment de tren. Un bărbat, vizibil încântat, povestea pasionat cu vecinul său de scaun.
– Mă bucur grozav că mă întorc la Braşov! – zice el cu un zâmbet larg pe față, privindu-se pe geam la peisajele ce treceau în viteză.
Vecinul său, un om mai calm și atent la detalii, îi răspunde:
– Vă cred, Brașovul este un oraș foarte frumos! Munții, aerul curat… E ceva aparte acolo, liniștea aia de poveste.
Bărbatul zâmbește și mai larg, aproape că îi lucesc ochii de fericire:
– Ah, abia aştept să ajung! Am planificat totul, am rezervat o cameră cu vedere la Tâmpa, am făcut o listă lungă cu ce vreau să vizitez. De fiecare dată când mă întorc acolo, parcă mă întorc acasă! Brașovul are ceva magic, nu-i așa?
Vecinul îl ascultă cu răbdare, dar pe măsură ce trenul înainta, ceva îl cam neliniștea. Într-un final, cu o voce ușor precaută, spune:
– Da, însă cred că de data asta veţi fi foarte dezamăgit când veţi ajunge la destinaţie…
Bărbatul, ușor derutat, își îngustează ochii și îl întreabă:
– De ce să fiu dezamăgit? Ce ar putea să nu fie bine?
Vecinul, încercând să fie cât mai delicat, răspunde încet, dar ferm:
– Pentru că v-aţi urcat în trenul de Timişoara…
