El și ea, proaspăt căsătoriți, trăiesc într-o lume de vis. Fiecare zi e un prilej de a-și declara iubirea. Într-o seară, el găsește pe noptieră un bilet lăsat de ea. Îl deschide cu emoție și citește:
–„Dragul meu, te iubesc, tu ești comoara vieții mele! Fiecare clipă alături de tine este un dar neprețuit. Ești tot ce mi-am dorit vreodată.”
El zâmbește larg, simțind cum inima îi bate mai repede. O privește pe ea, care își aranjează rochia de casă în fața oglinzii, și îi spune:
–„Și tu ești totul pentru mine, iubirea mea. Nimeni și nimic nu va schimba asta!”
Anii trec, iar dragostea lor evoluează într-o rutină confortabilă. El, care păstrează bilețelul cu sfințenie în portofel, se mai uită la el din când în când, mai ales în momentele dificile.
După 10 ani de căsnicie, într-o dimineață, el găsește un alt bilet pe masă. Cu ochii încă somnoroși, îl deschide, așteptându-se să găsească o altă declarație romantică. Citește:
–„Ceapă, zahăr, pâine, ulei.”
Ridică sprânceana și își privește soția, care stă liniștită, sorbind dintr-o cafea.
–„Asta-i tot? Ce s-a întâmplat cu „comoara vieții mele”?” întreabă el cu un zâmbet ironic.
Ea îl privește peste marginea ceștii, fără să clipească:
–„Dragule, după 10 ani, comoara vieții mele e să avem ce mânca la prânz. Ai grijă să nu uiți ceva de pe listă!”
Soțul stă pe fotoliu, cu ziarul răsfirat în față, ochii plimbându-se insistent pe paginile cu anunțuri. Pare extrem de concentrat, de parcă ar căuta comoara pierdută. Soția, care tocmai terminase de spălat vasele, îl privește suspicioasă din pragul bucătăriei.
–Ce faci acolo, dragule? întreabă ea, încruntată.
–Mă uit la mica publicitate, iubito.
–Și ce tot caști gura acolo? continuă ea, punând mâinile în șolduri, semn clar că răbdarea ei era pe sfârșite.
El ridică din sprâncene, fără să-și ridice privirea din ziar:
–Păi, vreau să dau și eu un anunț. Mă gândeam să profit de secțiunea „schimburi”.
–Schimburi? întreabă ea, încruntându-se și mai tare. Și ce vrei să schimbi, mă rog?
Soțul se foiește puțin, ca și cum ar încerca să-și găsească cuvintele potrivite, dar până la urmă cedează:
–Mă gândeam să schimb ceva important în viața mea…
Soția îl fixează cu privirea:
–Ceva important? spune ea, cu tonul ridicându-se periculos. Ce anume, mai exact?
El oftează, se lasă pe spate și îi aruncă un zâmbet inocent:
–Schimb nevastă de 100 kg cu două de 50 kg.
Am văzut doi copii de la mine din cartier alergând entuziasmați pe trotuar, râzând zgomotos. În mijlocul lor sărea o minge veche, dar clar iubită – cu urme de uzură, dar încă plină de viață. Scena mi-a atras atenția imediat, părea aproape ireală.
M-am apropiat încet, nedumerit. Erau copii care alergau. Afară. Fără să țină un telefon în mână sau să stea pe o bancă cu ochii fixați pe ecran. M-a luat îngrijorarea. Oare ceva nu era în regulă? Așa că m-am decis să-i întreb, încercând să par calm:
–„Hei, băieți, totul e bine? V-a furat cineva telefoanele?”
El și ea se plimbau cu mașina pe o șosea pitorească, iar soarele apunea încet în zare, colorând cerul în nuanțe calde. Atmosfera era liniștită, dar, cum treceau pe lângă o anumită curbă familiară, el începu din nou:
–„În curba asta mi-am pierdut viața…”
Ea își dădu ochii peste cap, anticipând ce va urma, și suspină ușor.
–„Serios, chiar ai de gând să spui asta de fiecare dată când trecem prin fața bisericii în care ne-am căsătorit?”
