Secretara unei firme, tânără, mereu aranjată ca scoasă din reviste , avea obiceiul să poarte fustiţe extrem de scurte, genul care făceau colegii să se împiedice de colţul biroului sau să verse cafeaua pe rapoarte . De fiecare dată când trecea prin open space, se lăsa în urmă un val de oftaturi, șoapte și gâturi întinse la maximum.
Într-o zi de vineri, când toată lumea era deja cu gândul la weekend, secretara intră zâmbitoare în firmă cu o fustă atât de scurtă, că părea desenată direct pe piele . Când s-a aplecat să-și ia pixul de jos, în sală s-a făcut liniște, s-au auzit doar căzăturile ușoare ale câtorva pixuri „scăpate accidental” și o ușoară pocnitură de maxilar dislocat de un coleg mai sensibil .
Pe la prânz, managerul, un tip trecut de prima tinerețe dar încă ținând la imaginea lui de bărbat sobru, o cheamă în birou. O privește peste ochelari, își drege vocea și, cu un aer de falsă seriozitate, arată spre partea dorsală a fustei ei, apoi întreabă pe un ton sec:
– Este de vânzare?
Secretara, cu ochii mari cât cepele și un aer profund ofensat , răspunde indignată:
– Vai, cum puteţi să spuneţi aşa ceva? Bineînţeles că nu!
Managerul își încrucișează brațele, se lasă pe spate în fotoliu și spune calm:
– Bine, domnişoară! Atunci vă sfătuiesc să nu-i mai faceţi reclamă!
Într-un compartiment de tren vechi, cu miros de tapițerie uzată și sunet constant de șine, călătoreau o babă și un tânăr.
Baba, îmbrăcată într-un cojoc gros și cu o basma legată strâns sub bărbie, își ținea geanta strâns la piept și trăgea cu coada ochiului la tânărul din fața ei. El, relaxat, cu ochelari de soare și căștile atârnate de gât, mesteca gumă cu poftă, zgomotos.
La fiecare mestecat, făcea câte un „pac-pac” de parcă rupea dopuri de sticle. Baba se tot uita la el cu ochii mijiți, încruntată, înclinând capul, ca și cum încerca să înțeleagă ce spune.
După câteva minute bune de „observare intensă”, băiatul își aruncă o privire spre ea și-și continuă mestecatul. Baba oftează adânc, își strânge basmaua mai bine, își ridică sprâncenele și zice tare și răspicat, gesticulând cu degetul:
– Degeaba vorbești, maică, cu mine… eu sunt surdă!
Un tip dă buzna cu capul pe ușa frizeriei, trage aer în piept, se uită rapid în jur la coada de clienți – toți cu o față plictisită și freze neterminate – și întreabă grăbit:
– Șefu’, cât trebuie să aștept să fiu și eu tuns?
Frizerul, transpirat, cu foarfeca într-o mână și un pieptene în cealaltă, ridică sprânceana, face o evaluare rapidă a scaunelor ocupate, apoi răspunde:
– Hmmm… cam două ore, dacă nu se taie curentul sau nu adoarme bătrânul ăsta în scaun din nou.
Tipul mulțumește politicos, dă din cap și pleacă… direct pe trotuar, fără să mai privească înapoi .
După câteva zile, iarăși: ușa se deschide, același tip, aceeași întrebare:
– Bună ziua! Cam cât e de așteptat pentru un tuns?
Frizerul, care tocmai dădea cu foarfeca printr-un moț rebel, îl recunoaște dintr-o privire:
– Tu iar? Hai că azi e și mai plin… cam trei ore. Dacă ai noroc și nu mai intră încă doi cu programare inventată!
Tipul mulțumește scurt și dispare din nou, ca o umbră. Frizerul dă din umeri, se întoarce la tuns.
Altă zi, altă tură. Ușa se deschide din nou scârțâind, și apare… ghici cine? Da, tot el!
– Bună ziua! Cât durează până pot fi tuns?
Frizerul, deja cu un mic zâmbet în colțul gurii, face o inspecție rapidă:
– Azi e mai lejer… o oră jumate, cu indulgență.
Tipul se înclină ușor și pleacă de parcă-l chema cineva la metrou.
Frizerul stă puțin pe gânduri, își șterge mâinile de șorțul pătat cu păr și zice către Ion, ucenicul lui de încredere:
– Ioane, fii atent… du-te, mă, după tipul ăsta! Că vine, întreabă, pleacă… dar n-a stat niciodată la tuns! Să nu fie vreo schemă. Poate e de la concurență sau ceva…
Ion, curios nevoie-mare, își lasă mătura, își pune geaca peste șorț și iese val-vârtej după misteriosul client.
După vreo jumătate de oră, se întoarce în frizerie gâfâind și… râzând în hohote! Se ținea de burtă, lacrimile-i curgeau pe obraji, abia se putea ține pe picioare.
Frizerul, mirat și nerăbdător, îl ia de umeri:
– Ioane, zi, mă, ce-ai aflat?! Unde tot dispare tipul ăla după ce pleacă de aici?
Ion, roșu la față, printre chicote și sughițuri, răspunde cu greu:
– LA TINE ACASĂ, ȘEFULE… E amantul nevesti-tii!!!
