Într-o seară relaxată, la o terasă din oraș, doi prieteni își savurau câte un pahar de bere și povesteau întâmplări din viața lor. În timp ce lumina apusului se reflecta în ochii lor, unul dintre ei, cu o expresie tristă, dar și amuzată de propria soartă, începu să-și dezvăluie o poveste neașteptată:
– Frate, nevastă-mea mă înșală!
Celălalt, surprins, ridică din sprâncene și răspunse imediat, cu un aer de curiozitate:
– Stai, frate așa! Cum ți-ai dat seama?
Bărbatul, întorcându-se spre amintiri, începu să povestească cu umor și nostalgie despre schimbările din viața lui:
– Păi, ne-am mutat de la Craiova la Timișoara. Am lăsat în urmă tot ce cunoșteam și am început de la zero într-un oraș nou, cu străzi diferite, oameni noi și, bineînțeles, cu un alt sistem de livrare a corespondenței…
Prietenul său se aplecă puțin spre el, așteptând cu interes detaliile, iar bărbatul continuă:
– Știi, la început am fost entuziasmat de noua viață, dar după câteva săptămâni am observat ceva ciudat: indiferent de oraș, indiferent de toate schimbările, vine același poștaș la noi!
Pe o plajă însorită, cu nisipul fin ca zahărul și valurile care mângâiau țărmul, un român se plimba gândindu-se la treburile lui zilnice . În timp ce admira apusul, piciorul i se împiedică de ceva ciudat îngropat în nisip. Curios, se aplecă și scoase din nisip o lampă veche, acoperită de nisip și timp.
Fără să știe prea bine ce să facă, o șterse cu mâna și, ca prin magie, din lampă izbuci un duh strălucitor și fumuriu care plutise în aer:
– Bine, bine, m-ai eliberat din lampă. O să-ți îndeplinesc o dorință! – spuse duhulețul cu o voce răsunătoare, învăluită într-un ecou mistic.
Românul, surprins dar și plin de speranță, se gândi intens la dorința care i-ar schimba viața. După câteva secunde de reflecție, zâmbi cu un aer șmecher și spuse:
– Întotdeauna am vrut să merg în Hawaii, dar am rău de mare și mi-e frică de avion. Poți să construiești un pod până acolo, ca să pot merge cu mașina?
Duhul, cu sprâncene imaginare ridicate de mirare, replică imediat, amuzat de cererea neobișnuită:
– Asta e imposibil. Gândește-te la logistica necesară! Cum pui piloni pe fundul oceanului? Gândește-te cât ciment, cât oțel! În niciun caz. Pune-ți altă dorință!
Românul se opri pentru o clipă, privind la duh cu un aer confuz și apoi începu să râdă de absurditatea situației . După ce a mai cântărit idei, își schimbă tonul și spuse, cu un zâmbet melancolic:
– Știi, am fost însurat de patru ori. Toate soțiile mele au spus că sunt un nesimțit și un insensibil. Aș vrea să înțeleg femeile…
Duhul, care până atunci se zbătea între amuzament și ușoară exasperare, ridică din umeri ca și cum nu ar fi fost un gând atât de dificil de digerat și răspunse cu o notă ironică:
– Podul să fie cu două benzi sau cu patru?
Într-o după-amiază luminoasă de primăvară, Maria, proaspăt căsătorită și plină de energie, se întâlneşte cu Ion, un vechi prieten din copilărie, la o terasă cochetă din centrul orașului. Zâmbetele erau largi și conversaţia curgea ușor, în timp ce soarele mângâia clădirile vechi și cafeneaua era plină de viaţă .
Curios din fire și dorind să afle secretele unei noi vieţi, Ion o întreabă cu un zâmbet ștrengăresc:
– Ei, Marie, cum e să fii căsătorită? E mai bine?
Maria, cu ochii scânteind de umor și o atitudine jucăușă, se aplecă puțin înainte, ca și cum ar împărtăși un secret amuzant. După o clipă de tăcere plină de complicitate, ea răspunse cu o replică care nu lăsa loc de interpretări:
– Mă, Ioane, nu-i mai bine da-i mai des!
Într-o seară liniștită, în lumina caldă a apusului, Maria și Andrei se relaxau pe canapeaua confortabilă din sufrageria lor, savurând o ceașcă de ceai aromat. Conversația curgea ușor, iar atmosfera era plină de tandrețe și umor, specifică cuplurilor care se înțeleg fără vorbe. În timp ce Andrei își scotea telefonul pentru a arăta poze din vacanța recentă, Maria îl privi cu un zâmbet jucăuș și, cu o sclipire de curiozitate în ochi, întrebă:
– Iubitule, pot să mă uit în telefonul tău?
Andrei, știa că în spatele acestei întrebări se ascundea, probabil, dorința de a-i demonstra încredere, dar și de a aduce un strop de umor în seara lor, răspunse cu o replică neașteptată, punând-o pe Maria în brațele sale:
– Sigur, dar lasă-mă să te țin 15 minute în brațe.
Maria, surprinsă și amuzată de răspunsul lui, ridică o sprânceană și îl privi curioasă:
– De ce?
Zâmbind larg și cu o notă jucăușă în glas, Andrei răspunse cu sinceritate și tandrețe:
– O să-mi fie dor de tine!
