Un tip, plin de entuziasm și cu un zâmbet larg pe față, intră în dormitor după o zi lungă. În timp ce își dă jos cravata, se apropie de soția lui, care citea liniștită o carte.
— Dragă, am o idee, zice el, încercând să pară misterios. Hai să ne jucăm și noi de-a doctorul!
Soția ridică privirea din carte, cu o sprânceană ridicată și un zâmbet ironic:
— Hmmm, interesantă propunere. Dar spune-mi, dragule, care doctor? Cel de stat sau cel privat?
Tipul se oprește, surprins de întrebare:
— Ce contează? Ce diferență poate fi? întreabă el, încercând să păstreze un ton glumeț.
Soția închide cartea, punând-o tacticos pe noptieră, și răspunde cu un aer serios:
— Păi, dacă e ăla de stat, îți fac programare peste o lună, iar dacă e ăla privat… te costă 150 de euro.
Soția vine acasă, agitată, dar cu un zâmbet pe față, încercând să-și ascundă emoțiile. Soțul, care stătea liniștit pe canapea, cu telecomanda în mână, ridică o sprânceană, observând-o intrând în living.
— Dragule, am o veste bună și una rea! Pe care vrei să o auzi prima? întreabă ea, încercând să pară relaxată.
Soțul, fără să-și ridice ochii din televizor:
— Hai zi-o pe-aia bună, să avem un început optimist.
Soția își drege glasul și spune, cu un ton cât mai entuziast:
— Merg airbagurile!!
Soțul îngheață pentru o secundă, lăsând telecomanda să-i cadă din mână, apoi o fixează cu privirea:
— Cum adică… merg airbagurile? Ce-ai făcut, femeie?!
Soția, încercând să-și păstreze calmul, continuă:
— Ei bine… să spunem că am testat siguranța mașinii într-un mod puțin neplanificat…
Soțul, deja panicat, sare în picioare:
— Ce siguranță? Cum? Unde? Și mașina?
Soția, ridicând din umeri, cu o încercare de zâmbet:
— Mașina e bine. Adică… relativ bine. Aș zice că e ușor „ventilată” acum, dar uite partea pozitivă: airbagurile funcționează perfect! Nici măcar un zgârieturi n-am avut!
Soțul își pune mâinile în cap:
— Și partea rea care e?!
Soția se uită spre el cu un amestec de vină și speranță:
— Partea rea e că… parcarea subterană de la mall nu era chiar atât de „subterană” pe cât părea!
Unchiul și nepotul stau la masă, într-o după-amiază liniștită, cu ceștile de ceai în față. Unchiul, un bătrânel înțelept, dar uneori cam șiret, își mângâie barba albă și zâmbește enigmatic.
— No, dragă nepoate, zice unchiul, fixându-l pe tânăr cu o privire serioasă, m-am gândit bine. A venit vremea să-mi fac testamentul.
Nepotul, surprins și ușor emoționat, își drege vocea:
— Serios, unchiule? Așa, dintr-o dată?
Unchiul dă din cap, solemn.
— Da, da, nu mai amân. Dar, înainte să iau decizia finală, vreau să știu ceva important despre tine. Ia spune-mi, tu ești credincios?
Nepotul, simțind că întrebarea ar putea fi cheia moștenirii, își scoate zâmbetul cel mai sincer și răspunde fără ezitare:
— Da, unchiule, desigur! Credincios până în măduva oaselor!
Unchiul își strânge mâinile la piept, oftând cu o expresie de ușurare:
— Atunci bucură-te, dragul meu…
Nepotul, văzându-l atât de serios, se luminează la față și întreabă nerăbdător:
— De ce, unchiule?
Unchiul se sprijină de baston și îl privește adânc în ochi:
— Pentru că las toată averea bisericii!
Într-o dimineață însorită, Bulă era în curtea școlii, așteptând să înceapă ora de dirigenție. Doamna dirigintă intră în clasă plină de energie și începe lecția cu o întrebare menită să inspire copiii:
— Dragii mei, hai să vorbim astăzi despre visurile voastre! Ce vreți să deveniți când veți fi mari?
Copiii încep să ridice mâna entuziasmați. Unul zice că vrea să fie doctor, altul astronaut, altul pompier. Când vine rândul lui Bulă, acesta se ridică în picioare, se scarpină ușor în cap și spune cu un zâmbet larg:
— Eu vreau să fiu milionar, ca bunicul!
Clasa rămâne tăcută câteva secunde, iar doamna dirigintă, curioasă, îl întreabă:
— Dar, Bulă, bunicul tău e milionar?
Bulă face o pauză dramatică, își ridică sprâncenele și răspunde serios:
— Nu, dar a vrut și el să fie!
