În anii ’90, Ion, un ardelean cumsecade, hotărât să-și caute norocul în America, își ia la revedere de la soția sa, Maria. Înainte să plece, Maria, cu o voce blândă dar fermă, îi zice:
– Mă, Ioane, nu vreau nimic deosebit de la tine, numa’ o pereche de chiloței, mă. Numa’ atâta să-mi aduci.
Ion se uită la ea ușor confuz, dar aprobă din cap:
– Bine, tu, Mărie, cum să nu! O pereche de chiloței, fie. Îți aduc!
Ion iese pe poartă, plin de speranțe, cu geamantanul în mână, dar abia face vreo sută de metri, când o aude pe Maria strigând în urma lui:
– Mă, Ioane, mă! Și-o fundiță de legat părul, să nu uiți, mă!
Ion, deja zâmbind cu jumătate de gură, îi face semn cu mâna:
– Da, tu, da! Și fundița, am înțeles!
După o călătorie lungă și plină de peripeții, Ion ajunge, în sfârșit, în America. Într-o zi, dă peste un magazin mare, impozant, cu vitrine sclipitoare și reclame luminoase. La intrare, un afiș îi atrage atenția: „Cine caută un lucru și nu îl găsește în magazinul meu, va fi răsplătit cu o mie de dolari! Semnează patronul.”
Ion, cu gândul la promisiunea făcută soției, intră în magazin hotărât. Ajunge la raionul de lenjerie intimă, unde o vânzătoare amabilă îl întreabă ce dorește.
– Păi, aș vrea și eu o pereche de chiloței, da’ cu o fundiță pentru legat părul, vă rog.
Vânzătoarea se uită mirată la el, înghite în sec, și fără să mai zică nimic, fuge direct la biroul patronului:
– Șefu’, avem o problemă mare! A venit un român și mi-a cerut o pereche de chiloței cu fundiță pentru legat părul… și noi nu avem așa ceva! Ce facem? Îi dăm mia de dolari?
Patronul, care până atunci părea relaxat, se ridică brusc din scaun și îi face semn disperat:
– Dă-i repede banii și scoate-l din magazin cât mai repede! Că nebunul ăsta e în stare să ceară și izmene cu cofrag pentru ouă, și nici de alea nu avem!
Ițic și Ștrul, vechi prieteni din tinerețe, se întâlnesc la azilul de bătrâni, într-un colț de curte unde stăteau și se relaxau la soare. Ștrul, surprins să-l vadă pe Ițic în acel loc modest, îl abordează direct:
– Mă, Ițic, ce cauți tu aici, la azilul ăsta de stat? Eu auzisem că i-ai lăsat lu’ fi-tu o avere întreagă! Ziceai că te-a băgat într-un azil de lux, cu toate condițiile. Ce te-a adus aici?
Ițic, calm și cu o privire înțeleaptă, oftează și spune:
– Eh, am cerut să fiu mutat aici, Ștrul.
Ștrul, și mai nedumerit:
– Cum așa? Nu era mai bine acolo, în luxul ăla?
Ițic, ridicând ușor din umeri, răspunde:
– Nu, mă, nu mă simțeam bine acolo.
– Dar ce s-a întâmplat, mă? Doctorii nu te tratau bine? Erau neglijenți? – continuă Ștrul, curios.
Ițic, cu un zâmbet ușor ironic:
– Ah, nu mă puteam plânge.
– Atunci, asistentele? Poate că nu erau destul de atente la nevoile tale? – încearcă Ștrul să înțeleagă.
Ițic răspunde din nou, la fel de senin:
– Nu, nu mă puteam plânge.
Ștrul, tot mai confuz:
– Bine, dar femeile de serviciu? Sau portarii? Se purtau urât cu bătrânii?
Ițic își mișcă încet capul:
– Nu, nu mă puteam plânge.
– Poate camera era prea mică? Sau nu era suficient de curată? Nu te lăsau să ieși afară când voiai?
– Nu, Ștrul, nici asta. Nu mă puteam plânge.
Ștrul, aproape exasperat de răspunsurile vagi, ridică din sprâncene:
– Păi, dacă era atât de bine acolo, atunci de ce, mă, ai venit aici? Aici, unde condițiile sunt mai modeste?
Ițic, ridicând privirea cu un zâmbet satisfăcut, își aprinde calm o țigară:
– Aici, mă, mă pot plânge.
