În epoca de piatră, Bula era la școală și avea test. Toți elevii erau concentrați, iar Bula își pregătise o fituică specială, o bucată de piatră pe care scrisese subiectele testului cu mare grijă. Deodată, în liniștea clasei se aude un urlet puternic.
-Bula, ce ai de urli? – întreabă profesoara furioasă, privindu-l pe Bula.
-Mă iertați, doamna profesoară, dar mi-a căzut fituica pe picior! – răspunde Bula, masându-și piciorul dureros.
Clasa izbucnește în râs, iar profesoara, nedumerită, îi cere să-i arate fituica. Bula se apleacă și ridică cu greu bucata mare de piatră, plină de inscripții.
-Asta e fituica ta, Bula? – întreabă profesoara, cu sprânceana ridicată.
-Da, doamna profesoară, am lucrat la ea toată noaptea! – răspunde Bula, încercând să pară cât mai inocent.
Profesora, văzând efortul depus de Bula pentru a-și crea fituica, nu știe dacă să se supere sau să râdă.
-Bine, Bula, dar data viitoare încearcă să înveți subiectele în loc să te bazezi pe fituici. E mult mai sigur pentru sănătatea ta! – îi spune profesoara cu un zâmbet amuzat.
Mama intră în dormitorul lui Răducu pentru a-l trezi, dar îl găsește plângând cu lacrimi mari. Se apropie de patul lui și întreabă îngrijorată:
– Fiule, de ce plângi așa de tare? Ești bine?
Răducu își șterge lacrimile și răspunde cu voce tremurândă:
– Am visat că școala luase foc!
Mama, încercând să-l liniștească, îi spune cu blândețe:
– Nu mai plânge, scumpul meu, era doar un vis. Nu s-a întâmplat nimic. Școala e bine.
Răducu, cu ochii încă umezi, se uită la mama lui și spune:
– Tocmai de-asta plâng! Dacă era real, poate că aș fi avut o zi liberă!
