Într-un apartament elegant dintr-un bloc select, locuia o domnișoară singuratică, care își petrecea zilele liniștită alături de animalele ei de companie: un câine, un papagal și o pisică. Vecina de la etajul de deasupra, o doamnă foarte insistentă și mereu curioasă, nu pierdea nicio ocazie să îi amintească că încă nu și-a găsit un soț.
Într-o zi, după ce a observat că domnișoara nu părea să aibă niciodată vreun bărbat în vizită, vecina nu s-a mai putut abține și a abordat-o pe fată în fața blocului:
– Domnișoară dragă, îmi cer scuze că te întreb iar, dar nu te-ai gândit niciodată să te măriți? Să îți găsești și tu un bărbat cumsecade, care să îți fie alături? Totuși, e păcat să trăiești singură…
Fata bătrână, deja obosită de acest subiect pe care îl auzea de fiecare dată când se întâlnea cu vecina, ridică din umeri și răspunde cu un zâmbet ironic:
– De ce să mă mărit, vecină? Am tot ce-mi trebuie: un câine, un papagal și o pisică. Sunt mai mult decât suficiente pentru mine.
Vecina, surprinsă de răspuns, ridică sprânceana, evident confuză:
– Ei, cum adică? Animalele nu pot ține loc de soț! Un bărbat îți poate oferi altceva…
Domnișoara râde ușor și, cu un ton amuzat, continuă:
– Cum să nu poată? Câinele mârâie și e morocănos mereu, papagalul înjură toată ziua fără oprire, iar pisica e plecată toată noaptea. Spune-mi tu, ce altceva mi-ar mai putea oferi un soț?
Costică, după ce și-a sărbătorit onomastica cu prietenii, vine acasă pe la 4 dimineața, abia ținându-se pe picioare. Se chinuie să intre în casă fără să facă zgomot, dar inevitabil se lovește de o vază, trântește ușa și, în cele din urmă, ajunge în dormitor. Cu ochii încețoșați, se uită în jur și decide să tragă un scaun lângă pat. Îl așază tacticos, de parcă pregătește o mare scenetă, apoi se așează pe scaun, răsuflând ușurat.
Nevasta, care a fost deja trezită de zgomot, se întoarce cu fața spre el, vizibil iritată și, cu o privire care ar putea topi oțelul, întreabă, gata să înceapă tirada:
– Ce faci tu acolo, Costică, la 4 dimineața?
Costică, ușor amețit, dar foarte hotărât, se lasă pe spate, își pune mâinile la ceafă și, cu un zâmbet vag și filosofic, răspunde calm:
– Vreau să stau în primul rând, când începe circul!
– Alo?! Domnul Ionescu?
O voce gravă și oficială răsună la capătul firului, în timp ce domnul Ionescu, în mod surprinzător, răspunde calm.
– Da, vă rog.
– De la SRI vă sun.
O scurtă pauză se instalează, timp în care domnul Ionescu zâmbește ironic și răspunde cu un ton liniștit:
– Știu.
La capătul celălalt al firului, interlocutorul rămâne blocat pentru câteva secunde, nedumerit.
– Cum adică știți?! întreabă vocea din telefon, vizibil tulburată.
Domnul Ionescu se ridică din fotoliu, se uită la telefonul pe care îl ține în mână și, cu o voce degajată, explică:
– Păi, m-ați sunat pe un telefon care nu are cartelă SIM, e stricat și, pe deasupra, mai e și închis.
