Într-un hotel de lux din inima Bucureștiului, atmosfera era una rafinată, cu un aer de eleganță ce plutea peste tot. O tipă superbă, îmbrăcată într-o rochie de seară care atrăgea toate privirile, aștepta liftul. Alături de ea, un domn în costum impecabil, cu cravată asortată, părea concentrat asupra gândurilor sale, dar vizibil impresionat de prezența femeii.
Liftul ajunge, iar cei doi intră, ambii privind discret unul către celălalt. În agitația momentului, din neatenție, tipul dă cu cotul în bustul ei generos. Se oprește brusc, încremenit de rușine, și, cu fața roșie, își cere scuze rapid:
– Doamnă, vă rog să mă iertați! Dacă inima dumneavoastră este la fel de frumoasă ca pieptul, sunt convins că mă veți ierta. Nu a fost cu intenție!
Femeia, surprinsă de complimentul neașteptat și de eleganța cu care și-a cerut scuze, zâmbește subtil. Își trece ușor mâna prin păr, aruncându-i o privire jucăușă și îi răspunde pe un ton la fel de elegant:
– Ce să vă spun, domnule… dacă sunteți peste tot la fel de tare ca și cotul dumneavoastră, vă aștept în camera mea.
Eram la facultate, ora începuse deja de vreo 15 minute, iar toată clasa era așezată în liniște, luând notițe, când, brusc, ușa se deschide larg. Intră o colegă de-a noastră, vizibil afectată de o noapte agitată. Părul ciufulit, ochii abia deschiși, iar mersul ei dezvăluia faptul că nu era chiar în cea mai bună formă. Încă își aranja hainele, încercând să pară că totul e în regulă, deși se vedea de la o poștă că noaptea ei fusese cu mult mai plină de evenimente decât ora de curs.
Privirile tuturor se îndreaptă spre ea, iar un murmur se răspândește în sală. Toți ne întrebam ce scuză o să inventeze de data aceasta. Profesorul, un bărbat destul de dur, cam pe la 40 de ani, cunoscut pentru faptul că nu prea avea răbdare cu întârzierile și scuzele banale, o privește pe sub sprâncene și întreabă pe un ton aspru:
– Domnișoară, ai idee ce oră este? De ce ai întârziat?
Noi, ceilalți, așteptam clasicele răspunsuri de genul „Îmi pare rău, am prins traficul” sau „Azi dimineață m-am întâlnit cu bunica la gară”.
Însă colega noastră, ușor amețită, cu zâmbetul pe buze, îl privește direct în ochi. Momentul părea desprins dintr-un film, toată lumea înțepenise așteptând replica ei. După câteva secunde de liniște, ea își ridică un pic capul, îi zâmbește șiret și, fără ezitare, spune:
– Dragule, de ce nu m-ai trezit și pe mine când ai plecat?
Într-o dimineață însorită de toamnă, doamna învățătoare, cu zâmbetul pe buze și mult entuziasm, le-a cerut elevilor să vină a doua zi la școală îmbrăcați într-un mod care să sugereze ce vor să devină când vor fi mari. Copiii au primit sarcina cu mare bucurie și abia așteptau să-și etaleze ținutele. Toată clasa era într-o forfotă veselă, fiecare povestindu-le colegilor despre meseria la care visau.
A doua zi dimineața, clasa era plină de creativitate și costume interesante. Elevul Georgescu, un băiat silitor și întotdeauna cu note bune, intră în clasă purtând un halat alb și cu un stetoscop la gât, de parcă tocmai ieșise dintr-o clinică de prestigiu. Doamna învățătoare, încântată, îl privește și exclamă:
– A, Georgescule, vrei să devii medic! Foarte bine, sunt mândră de tine!
La scurt timp, elevul Ionescu intră cu pas hotărât, purtând o caschetă, fluier și mănuși albe. Cu un aer serios și pregătit de orice provocare, se poziționează în fața clasei. Învățătoarea, admirându-i ținuta bine pusă la punct, îi spune cu un zâmbet:
– Ionescule, se vede că vrei să devii polițist. Îți stă foarte bine în uniformă!
Între timp, la fundul clasei, elevul Bulă dormea de rupea. Cu capul sprijinit pe bancă, visa de parcă nimic din agitația din jur nu-l deranja. Doamna învățătoare îl observă și, surprinsă și indignată, strigă: – Bulă, ce înseamnă nerușinarea asta? De ce dormi în timpul orei? Nici măcar nu ți-ai adus un costum!
Bulă se ridică leneș, frecându-și ochii adormiți, și cu o față complet serioasă îi răspunde fără ezitare:
– Doamna învățătoare, eu vreau să devin senator!
