Ion și Maria, în noaptea nunții, stăteau amândoi în pat, fiecare pe partea lui, tăcuți și stingheri. Maria, plină de așteptări, își tot imagina cum Ion o va lua în brațe, o va săruta pasional, cum fac oamenii proaspăt căsătoriți. Dar Ion? Nimic. Întoarce spatele și tace. Maria încearcă să încingă atmosfera.
– Ioane, dragă, tare-i cald aici în pat… Io mi-oi da jos bundița, zice ea dulce.
– Ca binie zici, Marie, mi-oi da-o jos și eu, răspunde Ion calm, ridicându-se încet și scuturându-și haina groasă de pe umeri.
Trece un timp, dar nimic nu se schimbă. Maria, cu răbdarea pe sfârșite, continuă încet, dar hotărâtă:
– Ioane, da mie parcă mi-i și mai cald… io mi-oi da jos și budigăii!
– Ca binie zici, Marie, și mi-oi da și eu jos ai mei, îi răspunde Ion, de parcă totul ar fi fost o formalitate.
Maria, din ce în ce mai frustrată, stă și așteaptă ca Ion să facă ceva, dar el continuă să fie la fel de rece și imobil ca o statuie. În cele din urmă, Maria, cu vocea exasperată:
– No, Ioane, da mie tat mi-i cald! Io mi-oi depărta picioarele, să mai fac loc aerului!
– Dreptu-i, Marie, mi le-oi depărta și eu, că tare-i cald!
Văzând că nimic nu se întâmplă, Maria își pierde complet răbdarea și, aproape urlând:
– No, Ioane, da’ nu fi mai bine să-l chemăm pe Vasile să ne reguleze p-amândoi?!
Ion, plecat din satul lui ardelean și transformat în „John”, mare om de afaceri în America, revine acasă în concediu, îmbrăcat la patru ace, cu pălărie de cowboy și ochelari de soare. Satul era în mare sărbătoare de fiecare dată când apărea John, pentru că avea obiceiul să împartă fiecărui sătean câte 100 de dolari. Lumea se bucura, îl primea cu brațele deschise, iar Ion, pardon, John, era tratat ca un adevărat binefăcător. „E băiat bun, om de nădejde, n-a uitat de unde a plecat!”, ziceau toți sătenii.
În al doilea an, scena s-a repetat: John a venit, s-a plimbat mândru prin sat și a împărțit din nou câte 100 de dolari fiecăruia. Bucurie mare, toată lumea îl lăuda și vorbea cu respect despre „americanu’ nostru”.
Dar când a venit al treilea an, lucrurile s-au schimbat. John, mai preocupat și parcă un pic grăbit, a oferit fiecărui sătean doar 50 de dolari. Gheorghe și Vasile, care până atunci erau extrem de mulțumiți, au început să murmură între ei.
– Măi, Vasile, tie tot 50 dolari ți-o dat?
– Tot, măi Gheorghe, și eu sunt cam nemulțumit, cum așa de puțin?
– Nu pot rămâne așa, mă duc să-l întreb ce-i cu treaba asta, n-are sens!
Se duc amândoi la John, care tocmai își bea cafeaua pe terasa de la casa părintească. Gheorghe, încrezător, se apropie și îl întreabă:
– Măi, John, ascultă, lumea din sat e cam supărată. În primii ani ne-ai dat câte 100 de dolari, acum doar 50. De ce? Ce s-a întâmplat?
John se așază mai comod în scaun și oftează adânc.
– Măi Gheorghe, cum să vă spun… A venit criza peste afaceri, banii nu mai curg la fel, iar băiatul meu cel mic a intrat la facultate. Costurile s-au dublat, cheltuielile sunt mari, și acum banii nu mai sunt atât de mulți. Trebuie să fac și eu economii, viața nu-i ușoară!
Gheorghe ascultă, dă din cap, iar când John termină, se întoarce spre Vasile și spune, cu o indignare calmă:
– Vezi, măi Vasile, John își ține băiatul la facultate pe banii noștri!
