Ion și Maria, proaspăt căsătoriți, se întind în pat în noaptea nunții. Atmosfera era liniștită, doar câteva licăriri ale lumânării mai luminau discret încăperea. Maria, emoționată și plină de așteptări, se uita la Ion. „Asta-i noaptea noastră, noaptea când trebuie să se întâmple toate,” își spunea ea în gând. Dar… Ion stătea calm, privind tavanul și nu făcea nimic.
Maria, încercând să nu-și piardă speranța, decide să preia inițiativa și începe încet să deschidă discuția, poate-l inspiră:
– Ioane, tare-i cald aici, io cred că mi-oi da jos bundița…
Ion se întoarce spre ea, într-un mod aproape filosofic, și răspunde cu calm:
– Ca bine zici, Marie, cred că mi-oi da jos și io bundița!
După ce bundițele au fost date la o parte, Maria aștepta cu nerăbdare următorul pas din partea lui Ion, dar el nimic, calm și liniștit ca întotdeauna. Așa că Maria, cu puțin mai mult curaj, continuă:
– Ioane, mi-i tot mai cald… io cred că mi-oi da jos și budigăii!
Ion, cu același calm senin, o aprobă:
– Ca bine zici, Marie, mi-oi da jos și io budigăii!
Timpul trecea, iar Maria începea să-și piardă răbdarea. Era clar că Ion nu avea de gând să facă primul pas. Încercând să-l stârnească, Maria decide să forțeze puțin discuția:
– Ioane, mi-i și mai cald, ase că io cred că mi-oi depărta și ghioambele!
Ion, impasibil, o privește serios și răspunde cu același ton liniștit:
– Dreptu-i, Marie, mi le-oi depărta și io!
Maria, acum exasperată, nu mai putea să-și stăpânească frustrarea. Se uită la Ion și, în cele din urmă, scoate tot ce avea pe suflet:
– No, Ioane, no fi mai bine să-l chemăm pe Vasile să ne-o trăgă la amândoi?
La o expoziție de pictură elegantă, un vizitator se plimba agale printre tablourile expuse, oprindu-se din când în când să admire lucrările. La un moment dat, un tablou în tonuri calde de portocaliu și roșu îi atrage atenția. Se apropie de el, își înclină capul puțin într-o parte și, cu un aer concentrat, spune cu voce tare:
– O fi răsărit sau apus de soare?
Lângă el, un alt bărbat, care părea să știe foarte bine cum merg lucrurile în lumea artei, își face drum spre tablou și, zâmbind ușor ironic, îi răspunde vizitatorului:
– E apus de soare.
Curios și un pic uimit de siguranța cu care a răspuns, vizitatorul își întoarce privirea către bărbat și întreabă cu o ușoară nedumerire:
– Și de unde știți asta? Adică, ar putea fi totuși și un răsărit, nu?
Bărbatul își ridică sprâncenele, aruncă o privire cunoscătoare în jur, de parcă ar pregăti o dezvăluire importantă, și apoi, cu un zâmbet larg și o notă amuzată în glas, îi răspunde:
– Îl cunosc pe artist. Nu se trezește niciodată înainte de ora prânzului.
Un domn intră grăbit într-o librărie. Cu privirea iscoditoare, scanează rapid rafturile, dar pare că nu găsește ceea ce caută. Se apropie de librar, un tânăr zâmbitor, dar vizibil confuz de graba clientului.
– Căutați ceva anume la noi în librărie? întreabă librarul politicos.
Domnul, cu o expresie serioasă, răspunde scurt:
– Marin Preda.
Librarul își frământă mâinile și, încercând să fie cât mai profesionist, îi răspunde cu un zâmbet amabil:
– Marin Preda? Nu lucrează aici. Poate la altă librărie…
Domnul nu se lasă descurajat și întreabă din nou, cu o ușoară iritare:
– Dar Nichita Stănescu?
Librarul, puțin încurcat, își schimbă poziția, încercând să rămână calm și să înțeleagă ce se întâmplă:
– Nici dânsul… răspunde el, privind cu un amestec de uimire și amuzament.
Încercând să lămurească situația, librarul continuă:
– Dar, dacă-mi permiteți să întreb, de ce îi căutați? Vă datorează bani sau ceva?
