L-am chemat pe Popă la mine acasă spunându-i, pe un ton foarte serios, că am de gând să fac o donație importantă pentru biserică. L-am lăsat să creadă că e vorba de o sumă considerabilă, așa că a venit imediat, cu zâmbetul pe buze și cu brațele întinse să mă îmbrățișeze, ba chiar m-a întrebat grijuliu dacă am nevoie de sfaturi duhovnicești.
– Nicidecum, părinte, vreau doar să contribui la bunul mers al lucrurilor. Așa, să-mi ierte și mie Dumnezeu păcatele…
Popa, vizibil entuziasmat, se așează confortabil și-și freacă mâinile. Mă întreabă, încercând să fie subtil:
– Fiule, și cât de mare ar fi această… contribuție?
Scot atunci un teanc de bani, îl pun pe masă și încep să număr încet, adăugând tensiune momentului. Popa e cu ochii mari, de-abia își ține cumpătul. La final, iau o bancnotă de un leu din teancul gros și i-o întind solemn.
Se uită lung la mine, nevenindu-i să creadă, și, cu o sprânceană ridicată, întreabă iritat:
– Ce e asta? Faci mișto de mine? Mi-ai spus că vrei să faci o donație, iar acum îmi dai doar un leu?
Îl privesc calm și zâmbesc:
– Părinte, lasă vrajeala! Ți-ai uitat cum m-ai chemat tu la împărtășanie data trecută? Ai scos sticla de vin și m-ai lăsat să gust doar o linguriță. Și asta de parcă era cine știe ce comoară!
Doi oameni de afaceri se întâlnesc într-o cafenea elegantă și discută despre afaceri, dar conversația deviază rapid spre viața personală. După ce își povestesc pe scurt săptămâna și problemele de zi cu zi, unul dintre ei zâmbește ironic și îi spune celuilalt:
– Să știi că în viață, totul se compensează.
Celălalt îl privește intrigat:
– Cum adică?
Omul de afaceri își ia o gură de cafea, apoi explică filozofic, de parcă descoperise o mare taină a vieții:
– Păi uite, am constatat un lucru foarte interesant. Indiferent cât câștig, mă costă exact la fel să-mi îmbrac nevasta pe cât mă costă să-mi dezbrac amanta!
Celălalt râde și întreabă, curios:
– Serios? Și cum ți-ai dat seama de asta?
– Simplu, am făcut un calcul. Mă uitam în fiecare lună pe cheltuieli și mi-am dat seama că facturile de la boutique-urile de lux unde nevastă-mea își face cumpărăturile ajung la fix aceeași sumă cu „investițiile” mele la hoteluri și cine romantice.
O bunicuță stă pe o piatră la marginea drumului, cu coșul plin de mere mari și lucioase. Trage cu poftă dintr-o țigară și strigă încet, dar cu insistență:
– Mere, mere proaspete de la Cernobîl! Hai, cine dorește mere frumoase și sănătoase?
Un trecător curios se oprește, se uită la ea și ridică o sprânceană:
– Bunico, nu mai spune că sunt de la Cernobîl, cine crezi că o să cumpere mere care vin de-acolo?
Bunicuța îl privește cu un zâmbet șiret și dă din cap, ridicând degetul ca și cum ar avea un secret:
– Cumpără, mama, cumpără! Crede-mă, să știi că sunt căutate. Unii le iau pentru șef, că tot au nevoie de „atenții” la muncă, iar alții pentru soacră… mai ales cei care zic că vor „să îndulcească” relația!
– Să-ți fie rușine, Mitică! îi strigă nevasta, cu mâinile în șolduri și sprâncenele ridicate până la cer. Iar ai venit beat acasă! Nu te-ai mai săturat?!
Mitică, cu ochii încercănați și cu un zâmbet vag pe față, încearcă să-și țină echilibrul, sprijinindu-se de ușă.
– Stai puțin, iubito… Ca să respectăm adevărul istoric, nu eu am venit, m-au adus niște prieteni. E un detaliu foarte important, da?
Judecătorul îl privește pe hoțul de buzunare, care stă calm în banca acuzaților, cu o expresie familiară și, totuși, de parcă nu ar înțelege de ce se află din nou acolo.
– Deci, te întâlnesc pentru a cincea oară, zice judecătorul, privind peste ochelari. Ultima dată, ți-am spus clar că nu vreau să te mai văd în banca acuzaților!
Hoțul ridică din umeri și zâmbește puțin, cu o privire vinovată:
– Să știți, domnule judecător, că asta le-am spus și polițiștilor, dar, surpriză, nici ei n-au vrut să mă creadă…
Judecătorul suspină, dându-și ochii peste cap:
– Spune-mi sincer, măcar ți-ai schimbat meseria?
Hoțul zâmbește timid, de parcă se gândește serios:
– Păi, știți, domnule judecător, m-am gândit să fac o schimbare… chiar m-am înscris la niște cursuri de gătit, dar apoi m-am răzgândit… am realizat că, în meseria mea, deja „fac rost” de tot ce trebuie!
