La farmacie intră o bătrână de aproximativ 80 de ani, sprijinindu-se în baston și cu o rețetă în mână. Farmacistul o privește surprins, dar o întâmpină cu amabilitate.
– Bună ziua, doamnă! Rețeta este pentru dumneavoastră? întreabă el politicos, examinând hârtia.
– Da, e pentru mine, răspunde bătrâna cu un zâmbet calm.
Farmacistul ridică o sprânceană, citind rețeta.
– Doamnă, dar… știți că este o rețetă pentru anticoncepționale? Acestea nu vă fac nimic.
Bătrâna râde scurt, dar ferm:
– Ba da, mă fac să dorm liniștită noaptea!
Farmacistul rămâne blocat pentru câteva secunde, intrigat de răspuns.
– Cum așa? întrebă el curios.
Bătrâna, cu un aer de conspiratoare, se apropie de tejghea și șoptește:
– Iau câte o pastilă în fiecare dimineață, o pisez bine și o dizolv în paharul cu suc al nepoatei mele de 16 ani. Așa dorm eu liniștită, fără niciun stres!
– Am rămas văduvă de 3 ori, povestește o tânără de 35 de ani, sorbind absentă dintr-o ceașcă de ceai, în timp ce privirile celor din jur o fixează cu uimire.
– Cum se poate? Nu pot să cred, se miră cineva din grup. Toți trei?
Femeia oftează teatral, ca și cum fiecare cuvânt ar purta povara unei tragedii:
– Da, primii doi s-au otrăvit cu ciuperci.
– Ciuperci? exclamă altcineva, ridicând sprâncenele. Și al treilea ce a pățit?
Ea lasă ceșcuța jos, își pleacă puțin capul, iar glasul îi devine grav:
– A murit din cauza unei fracturi la craniu.
– Doamne ferește! Și cum s-a întâmplat asta? întreabă, cu sufletul la gură, o doamnă mai în vârstă din colțul încăperii.
– N-a vrut să mănânce ciuperci, răspunde tânăra sec, cu un zâmbet vag, dar plin de subînțeles.
– Mămico, astăzi în autobuz, tata m-a pus să cedez locul unei domnișoare… zise băiețelul cu ochișorii mari și nevinovați, în timp ce își lăsa ghiozdanul pe jos.
Mama, ocupată să pregătească cina, se oprește pentru o clipă, zâmbind cu mândrie:
– Foarte bine, puiul lui mama, așa trebuie să faci! Așa te învățăm, să fii politicos și să respecți pe cei din jur.
Băiețelul însă continuă, ușor nedumerit:
– Da, mămico, dar io stăteam în brațele lui tata…
Bulă şi Ştrulă se întâlnesc la azilul de bătrâni, în curtea micuță, plină de bănci vechi și copaci umbrosi. Ștrulă, cu o cafea aburindă în mână, se oprește surprins când îl vede pe Bulă, care își plimba tacticos bastonul pe alee.
– Mă, Bulă, tu aici?! Ce cauți la azilul ăsta de stat? Eu știam că i-ai lăsat lui fi-tu o avere cât casa! Te băgase la azilul ăla de lux, cu jacuzzi, restaurante și pian pe holuri!
Bulă oftează adânc și se așază pe bancă, făcând semn lui Ștrulă să i se alăture.
– Așa e, mă Ștrulă, dar am cerut să fiu mutat aici.
Ștrulă îl privește șocat:
– Cum, mă? Nu era mai bine acolo? Aveai tot ce-ți doreai!
– Nu mă simțeam bine, răspunde Bulă cu un oftat teatral.
– Dar ce s-a întâmplat, mă? Doctorii nu te tratau cum trebuie?
– Ah, nu mă puteam plânge.
– Atunci, asistentele nu erau suficient de atente cu tine?
– Nu mă puteam plânge.
– Mâncarea era rea? Te lăsau flămând?
– Nu, nu mă puteam plânge.
– Camera ta era mică, murdară, fără televizor sau internet?
– Nu, mă, era impecabilă… dar tot nu mă puteam plânge.
Ștrulă ridică din sprâncene, tot mai confuz:
– Păi, Bulă, dacă totul era atât de perfect, de ce naiba ai venit aici, unde condițiile sunt așa de modeste?
Bulă zâmbește larg, arătând spre grupul de bătrâni care murmură nemulțumiți lângă un colț de gard.
– Aici mă pot plânge, mă!
