Doi prieteni stau de vorbă pe o bancă în parc, încercând să își umple timpul cu discuții și să-și aline grijile.
– Ce mai faci? întreabă primul, privind gânditor în zare.
– Uite, nu prea bine… m-a lăsat nevasta pentru cel mai bun prieten, răspunde celălalt oftând adânc, cu o voce încărcată de tristețe.
Primul, uluit, se întoarce către el și întreabă confuz:
– Păi, stai puțin… Credeam că eu sunt cel mai bun prieten al tău!
Celălalt, zâmbind amar și ridicând din umeri:
– Ei bine, acum e el…
Costică vine acasă ușor afumat, dar într-o dispoziție excelentă, cântând pe jumătate și încercând să-și descuie ușa cu un șervețel în loc de cheie.
– Pune masa, nevastă, că mi-e o foame de lup! zice el intrând în sufragerie și lăsându-și haina pe scaunul greșit, cum face de obicei.
Nevasta oftează, obișnuită cu obiceiurile lui, și îi pune farfuria pe masă. Costică se așază, dar, chiar când se pregătește să înfulece o lingură de ciorbă, aude un zgomot suspect venind de pe balcon.
Se ridică cu greu, bombănind:
– Ce-i, mă, cu atâtea trăncăneli? Că doar vecinii n-or fi bătând cuie la ora asta!
Când deschide ușa balconului, îl găsește pe un individ cam sfrijit, îmbrăcat doar în cămașă și chiloți, tremurând zdravăn.
– Băi, ce faci, mă, la mine pe balcon? întreabă Costică indignat, mârâind ca un câine care își apără teritoriul.
Individul, cu ochii mari de spaimă, ridică mâinile ca să-l calmeze:
– Domnule, fiți rezonabil! Nu faceți scandal, vă rog! Am avut și eu o aventură la etajul de mai sus. A venit bărbatul acasă pe neașteptate, și, ce să fac… Am coborât pe balconul dumneavoastră ca să scap cu viață.
Costică stă o clipă pe gânduri, apoi izbucnește în râs:
– Bată-te norocul, măi omule, da’ ai și tu o viață complicată! Nevasta, ia adu o pereche de pantaloni de-ai mei, să nu plece omul ăsta acasă ca vai de el!
Nevasta, amuzată și ușor iritată de generozitatea soțului, face ce i se spune, iar individul pleacă grăbit, mulțumindu-le de parcă tocmai i-ar fi salvat viața.
Cei doi soți se culcă liniștiți, dar pe la jumătatea nopții, Costică sare din pat ca ars, ochii holbați de parcă ar fi văzut o stafie.
– Ce-ai pățit, omule, ce-ți veni? întreabă nevasta panicată.
Costică, cu o expresie de iluminare întunecată, răspunde:
– Abia acum mi-am adus aminte… Noi stăm la ultimul etaj!
Bulă, entuziasmat că e iarnă și că și-a cumpărat un set nou de undițe pentru pescuit la copcă, se echipează bine: căciulă groasă, mănuși, termos cu ceai și câteva sandvișuri pregătite de nevastă. Ajunge pe lacul pe care-l văzuse de la distanță și începe să spargă gheața cu un târnăcop, muncind de zor.
Tocmai când se pregătea să-și arunce undița în apă, aude o voce profundă, care parcă vine de nicăieri:
– Acolo nu este pește!
Bulă tresare, se uită în jur și nu vede pe nimeni. Se gândește că poate i s-a părut.
– Oi fi obosit de la spargerea gheții… murmura el.
Se mută câțiva metri mai încolo, unde gheața părea mai groasă și începe să facă o altă gaură. Sparge din nou, cu și mai multă hotărâre, transpirând sub căciulă, și tocmai când să-și așeze undița, aceeași voce răsună:
– Nici acolo nu este pește!
Bulă, vizibil iritat, își scoate mănușile și se ridică în picioare:
– Mă, dar cine ești tu de știi că nu e pește? Dumnezeu, ești tu?
Vocea răspunde calm, dar ferm:
– Nu, sunt managerul patinoarului.
