Ion și Măria erau la hotel, în luna de miere. Totul părea liniștit, romantismul însă lipsea cu desăvârșire. Ion răsfoia ziarul de dimineață, iar Măria stătea pe pat, schimbând plictisită canalele la televizor. Deodată, telefonul camerei sună. Măria ridică receptorul, iar de partea cealaltă se auzi vocea mamei ei, plină de curiozitate.
– Mărie, ce faceți voi acolo? întrebă mama.
– Păi… eu mă uit la televizor și Ion citește ziarul, răspunse ea sincer.
Mama oftează lung:
– Mărie, măi fată, sunteți în luna de miere, nu în azil! Spunei lui Ion să bage ce are el mai gros în gaura unde faci tu pipi! Așa se face! Vă mai sun mai târziu să văd cum e!
Măria, puțin confuză, închide telefonul și îi povestește lui Ion. După câteva momente de jenă și tăcere, Ion spune:
– No, păi dacă așa zice mama-soacră, să ne conformăm, Mărie!
În următoarele minute, cei doi pun planul în aplicare, chiar dacă li se părea oarecum ciudat. După o oră, telefonul sună din nou.
– Alo, Mărie? întreabă mama entuziasmată. Ați făcut ce v-am zis?
– Da, mamă, am făcut, răspunde Măria, ușor obosită.
– Și cum e? Cum vă simțiți? insistă mama.
Măria oftează:
– Ion e de o oră cu piciorul în WC și zice că-l dor degetele de la atâta stat!
Tipa ajunge acasă de la cimitir, cu ochii umflați de plâns, suferința părând să o copleșească la fiecare pas. Prietenul de familie, Costică, deja o aștepta în sufragerie cu o expresie de milă amestecată cu o ușoară jenă. Se așază lângă ea, încercând să o consoleze.
– Of, dragă, ce să-i faci? Așa e viața… astăzi ești fericit, mâine ești singur, spune Costică, mângâindu-i spatele într-un gest de încurajare.
Văduva oftează adânc, iar lacrimile curg șiroaie:
– Mitică al meu… era un om bun, vai, cum m-a lăsat singură pe lumea asta!
Costică, vizibil afectat de suferința ei, încearcă să îi aline durerea. Dar, pe măsură ce o consolează, ceva în el pare să prindă viață. Își dă seama că situația devine… complicată.
– Dragă mea, continuă el cu un glas tremurat, ce să-ți spun? Așa e viața asta făcută… și cu necazuri, și cu bucurii… Și, ei bine… poate că trebuie să mergem înainte, pentru el, pentru Mitică…
Ea ridică privirea, încă plângând, dar parcă mai liniștită:
– Costică, ai dreptate… Dacă tot s-a dus Mitică, poate că… poate că ar trebui să… facem ceva pentru el. Așa, în amintirea lui…
Costică se luminează la față, dar își păstrează un aer grav:
– Știu și eu, dragă? Hai s-o facem, că doar n-o să ajungă sufletul tău pe mâini străine!
Văduva își ridică rochia, cu un gest teatral, lacrimile continuând să curgă. Trage ușor de chiloți, privindu-l pe Costică în ochi, și îi spune cu un ton solemn:
– Dar te rog ceva, Costică… s-o facem încet și trist, să simțim amândoi durerea pierderii…
Fiul intră în sufragerie unde tatăl său citea liniștit ziarul, savurând o cafea aburindă. Cu o expresie serioasă, băiatul se așază pe canapea lângă el.
– Tată, să știi că am ajuns la concluzia că mama conduce automobilul mai bine decât tine!
Tatăl, surprins, își lasă ziarul jos și îl privește peste ochelari:
– Cum adică? De unde ți-a venit ideea asta, băiete? Eu conduc de 30 de ani fără accidente majore!
Băiatul, cu un zâmbet ștrengăresc, continuă:
– Tată, chiar tu ai spus odată că nu ai putea să faci nici 10 metri cu frâna de mână trasă…
Tatăl dă din cap aprobator, începând să simtă o urmă de mândrie în afirmația sa de șofer experimentat.
– Corect! Pentru că un șofer bun știe să-și protejeze mașina și să conducă eficient, spune el cu un aer superior.
Fiul, stăpânindu-și cu greu un râs care îi vine în valuri, adaugă triumfător:
– Exact! Ei bine, tata, mama a reușit să parcurgă așa 12 kilometri!
