În prima noapte a nunții, atmosfera din camera de hotel era încărcată de romantism și o doză de umor specific familiei lor. Lumânările aprinse, petalele de trandafiri așezate cu grijă pe pat și muzica ambientală care se plimba ușor în aer dădeau un aer magic momentului. În mijlocul acestei ambianțe feerice, Ion, cu ochii plini de curiozitate și un zâmbet ștrengăresc, se apropie de Maria și, cu o voce ușor glumeață, îi spune:
– Marie, dezbracă-te ca eu știu tot.
Maria, puțin surprinsă și totodată jucăușă, se aplecă încet și se dezbracă, dar se oprește în momentul în care ajunge să rămână în chiloți și sutien. Se așază pe marginea patului, zâmbind timid și așteptând ce urmează. Ion, văzând reacția ei parcă prea modestă, repetă, hotărât să nu lase nimic la voia întâmplării:
– Marie, dezbracă-te ca eu știu tot.
Maria, acum mai amuzată de insistența lui, ezită puțin, dar alege să rămână în același outfit intim, sperând că va fi suficient de elegant pentru a-i mulțumi. Totuși, Ion pare tot mai nedumerit de apariția ei și, cu un aer insistent și o replică bine cufundată în așteptare, spune din nou:
– Marie, dezbracă-te ca eu știu tot.
Fără să mai stea pe gânduri și dorind să-l satisfacă pe soțul ei curajos, Maria se hotărăște să se dezbrace complet, renunțând la orice rețineri și lăsându-se complet expusă în toată splendoarea ei. În acel moment, Ion, care se aștepta la ceva diferit și având o remarcă planificată de mult timp, se scarpină confuz în cap și exclama:
– Ma, Nelu a zis ca trebuie sa fie o gaura pe aici, pe undeva!!!
Un tip, rupt de beat, iese clătinându-se dintr-un bar , abia ținându-se pe picioare. Se sprijină puțin de perete, își trage sufletul și, cu o determinare de neclintit, se îndreaptă spre parcare. Acolo începe să pipăie fiecare mașină pe plafon, oftând din când în când.
Un alt șofer, care tocmai își căuta loc de parcare, îl observă și, curios, se apropie:
– Ce faci, omule? Ce cauți?
Bețivul, cu ochii mici și vocea împleticită, răspunde hotărât:
– Îmi caut… mașina… hic!
Șoferul, tot mai confuz:
– Păi… și de ce le pipăi pe plafon? Ce, nu sunt toate la fel?
Bețivul râde știrb și mândru de logica lui:
– Neah… a mea are girofar!
Într-o dimineață însorită, doamna Elena intră în cabinetul doctorului cu o privire îngrijorată și un aer puțin neliniștit. Se așază în fața biroului, îmbrăcată elegant, dar cu o expresie care trădează frustrarea legată de silueta ei. După câteva minute de tăcere, în care doctorul își aranjează ochelarii și studiază cu atenție fișa medicală, Elena se deschide cu vocea tremurândă:
– Domnule doctor, ce aș putea face pentru a părea mai slabă?
Doctorul, cunoscut pentru umorul său fin și replicile neașteptate, se oprește puțin, zâmbind subtil, și răspunde calm:
– Întuneric, doamnă.
Era o seară răcoroasă, iar eu stăteam sprijinit de un gard vechi, într-un colț liniștit de stradă, cu o sticlă de vodcă în mână și fumam o țigară, gândindu-mă la treburile vieții. În fundal, se auzea murmurul orașului care se pregătea de noapte, iar eu, cu gândul împrăștiat și puțin amețit de alcool, mă bucuram de momentul meu de relaxare.
Din senin, se aude pași și se zărește un preot îmbrăcat în veșminte simple, cu o privire blândă, care se apropie cu modestie. Preotul, părând preocupat, mă abordează:
– Tinere, știi cumva cum pot să ajung la poștă?
Eu, ridicând din umeri și trăgând din țigară, îi zic, într-un ton relaxat și cu un zâmbet ironic pe buze:
– Dacă nu mă înșel, mergi tot înainte, la a treia faci dreapta și ai să vezi poșta pe stânga.
Preotul dă un mic oftat de recunoștință și, cu o voce caldă, răspunde:
– Mulțumesc!
Apoi, adăugă cu o notă de moralitate și umor, ca să-l convingă să se oprească la biserică:
– Dacă vii duminică la biserică, o să-ți spun cum poți să ajungi în rai.
Eu, fără să pot să-mi ascund ironia, răspund rapid și cu un zâmbet tăios:
– Las-o moartă, părinte, i-am zis. Tu nici la poștă nu știi să ajungi!
La începutul zilei, o blondă ajunge la serviciu, cu ochii roșii de plâns și obrajii umezi de lacrimi, aproape că nu mai poate ține pasul pe holul rece al clădirii. În timp ce se îndreaptă spre biroul ei, cu pași greoi și capul plecat, șeful, îngrijorat și cu sprâncenele ridicate, se apropie:
– Ce s-a întâmplat, dragă? Ce te întristează așa?
Blonda, cu vocea tremurândă, răspunde, încercând să-și stăpânească lacrimile:
– Azi dimineață am primit telefon și am aflat că mama a murit.
Șeful, cu o inimă bună și o voce caldă de consolare, îi spune:
– De ce nu te duci tu acasă azi să te odihnești? În orice caz, nu avem de lucru prea mult astăzi. Poate o pauză te va ajuta să uiți de necaz…
Blonda se uită fix la șeful ei, își șterge ochii cu mâna și zice hotărât:
– Nu, cred că mai bine lucrez ca să nu-mi vină în minte alte gânduri triste. Dacă mă apuc de treabă, mă uit în dos și uit de durere.
Două ore mai târziu, în timp ce șeful trece pe lângă biroul ei, se aude un suspin greu și plânsul devine și mai intens. Șeful se oprește, privirea lui exprimând îngrijorare, și întreabă:
– Ce s-a mai întâmplat?
Blonda, cu vocea zbârlită de emoție, se ridică din scaun, își strânge hârtiile de pe birou și, cu un oftat, răspunde:
– Tocmai a sunat sora mea și mi-a zis că și mama ei a murit.
