La ușa lui Bulă sună un neamț, pe înserate, agitat și obosit după o zi lungă de călătorii. Bulă, care stătea comod în fotoliu cu o halbă de bere în mână, se ridică încet și deschide ușa.
— Guten Abend! Nu vă supărați, mă puteți găzdui și pe mine la noapte? Plătesc bine! — spuse neamțul cu un zâmbet politicos și un accent inconfundabil.
Bulă se uită pe holul întunecat al blocului, apoi la neamțul cu valiza în mână. Atras de ideea câștigului ușor, răspunde imediat:
— Sigur, sigur! Intrați, că doar patul e mare și loc pentru toți este! — zice Bulă, gândindu-se deja la câți bani va face dintr-o simplă noapte.
Îl culcă pe neamț în singurul pat pe care îl avea, între el și Bubulina. Seara trece liniștit, fără prea multe discuții, doar neamțul părea cam neliniștit. Bulă sforăia ca de obicei, iar Bubulina, pe jumătate adormită, se mișca ușor.
A doua zi dimineața, neamțul, grăbit să prindă trenul, plătește generos și pleacă, mulțumit că a avut unde să doarmă. După ce închide ușa, Bulă se întoarce către Bubulina, cu o privire curioasă:
— Măi Bubulino, mi se pare mie, sau neamțul s-a dat la tine azi-noapte? Că parcă l-am auzit foindu-se pe acolo…
Bubulina, ridicând din sprâncene, îl privește cu calm:
— Așa e, Bulă! — confirmă ea.
Bulă, surprins de lipsa ei de reacție, întreabă imediat:
— Și tu n-ai zis nimic? Nimic-nimic?
Bubulina își ridică umerii nepăsătoare și îi răspunde cu un aer superior:
— Păi ce, Bulă, eu știu nemțește?
Intră un popă într-un restaurant de lux, cu straiele impecabile și o atitudine impunătoare, atrăgând imediat atenția tuturor celor din jur. Se așează la o masă de lângă geam, scoate o batistă albă, își șterge fruntea și face o cruce discretă înainte să se uite peste meniul voluminos. După câteva momente de gândire profundă, ridică privirea și cheamă ospătarul, care se apropie cu timiditate.
— Fiule, mă poți ajuta cu o întrebare? — întreabă preotul cu o voce blândă, dar fermă.
— Desigur, părinte! Cu ce vă pot servi? — răspunde ospătarul, zâmbind respectuos.
— Balenă aveți? — întreabă popa serios, ridicând sprâncenele ușor.
Ospătarul, surprins de întrebare, ezită o clipă, dar răspunde cu un zâmbet stânjenit:
— Nu, părinte… din păcate, nu avem balenă.
Popa oftează adânc, ca și cum ar fi sperat la o porție generoasă de balenă, dar nu se lasă bătut.
— Bine, bine… dar cașalot, aveți? — continuă el, cu un aer de speranță.
Ospătarul începe să se uite în jur, crezând că e o glumă, dar răspunde politicos:
— Nici cașalot, părinte…
Popa își freacă bărbia, parcă meditează la o decizie importantă.
— Hmm… rechin? Măcar rechin aveți?
— Nu, părinte, nici rechin nu avem… — zice ospătarul, acum vizibil mai relaxat, gândindu-se că preotul trebuie să facă o glumă.
Popa oftează din nou, ridicând privirea către tavan, ca și cum ar cere o binecuvântare divină pentru răbdare.
— Bine, bine, fiule, dacă nu aveți pește de apă mare… dă-mi, te rog, o costiță de porc afumată.
Ospătarul zâmbește larg, bucuros că în sfârșit a primit o comandă clară.
— Imediat, părinte!
Popa își face o cruce discretă și, înainte ca ospătarul să plece, adaugă cu o expresie solemnă:
— Și să știi, Dumnezeu mi-e martor că am vrut să mănânc pește…
El stă de vorbă cu nevastă-sa într-o seară liniștită, după o zi lungă. Stătea pe canapea, în timp ce ea pregătea cina, iar în aer plutea o atmosferă de nemulțumire mocnită.
— Auzi, mă gândesc la ceva… — începe el, cu o privire gânditoare.
Ea, concentrată pe gătit, abia îi aruncă o privire scurtă:
— Ce mai e acum?
— Mă întrebam… — spune el, ridicând ochii spre tavan, parcă visând cu ochii deschiși — de ce nu ești și tu romantică, așa ca alte femei?
Ea, brusc interesată de conversație, se întoarce către el cu mâinile pe șolduri:
— Cum adică nu sunt romantică? — întreabă ea, ridicând o sprânceană. Începea să simtă că discuția va lua o turnură interesantă.
— Păi, uită-te și tu… alte femei sunt capabile să facă orice pentru bărbații lor. Sunt în stare să le aducă luna de pe cer! — spune el, cu un aer dramatic, ca și cum ar citi dintr-o poezie de dragoste.
Ea îl privește fix, lăsându-și mâinile să cadă încet pe lângă corp, înainte să-și apropie încet pașii către el. În timp ce se apropie, el își păstrează privirea visătoare, neconștient de pericolul care se apropia.
— Oh, dragul meu… — începe ea cu o voce blândă și aparent plină de tandrețe. — Eu, luna de pe cer, nu pot să-ți aduc… — continuă ea, cu o privire dulce, în timp ce ridică mâinile spre fața lui.
El zâmbește satisfăcut, gândindu-se că în sfârșit a atins coarda sensibilă a romantismului.
— Dar… — adaugă ea, cu o schimbare bruscă de ton, care îl face să-și dea seama că poate nu totul e așa cum pare — pot să-ți dau două palme să vezi stele verzi! — și îi trântește o privire care îl face să înghită în sec.
