Bulă, abătut și cu cearcăne adânci de la nopțile de nesomn, îl prinde pe Ștrulă la poartă, exact când acesta își uda florile:
– Vecine, sunt distrus. Nevastă-mea mă înșală, mă!
Ștrulă lasă furtunul jos, intrigat:
– Ce tot zici acolo, Bulă? Cum ai aflat?
Bulă oftează și începe să povestească:
– Păi aseară, când am ajuns acasă, o întreb unde a fost toată noaptea, că nu venise acasă. Și ea, calmă ca o floare, îmi zice că a dormit la Margareta!
Ștrulă clatină din cap, serios:
– Aoleu, vecine, nasol! Și tu ce-ai zis?
Bulă își ridică mâna disperat spre cer:
– Ce să mai zic, vecine? Eu aseară am dormit la Margareta!
Alinuța și Marian se plimbau agale prin parc, ținându-se de mână. Soarele apunea spectaculos, iar aerul avea acea prospețime specifică unei seri de vară. Totul părea perfect, până când Alinuța, brusc, își amintește ceva și oprește mersul. Îl privește pe Marian fix în ochi, cu o expresie care alterna între mirare și indignare:
– Marian, tu mi-ai spus că o să mă iubești până la sfârșitul lumii!
Marian, luat prin surprindere, își drege glasul și zâmbește ușor jenat:
– Eh, iubito, stai puțin… poate ai înțeles greșit.
Alinuța își încrucișează brațele, adoptând o postură serioasă, ca o judecătoare pe cale să dea sentința.
– Cum adică am înțeles greșit? Ai spus clar: „Te voi iubi până la sfârșitul lumii!” Și acum ce vrei să-mi spui, că nu-i adevărat?
Marian oftă adânc, își scărpină ceafa și încearcă să-și găsească cuvintele potrivite, dar ezitarea lui nu făcea decât să o irite și mai tare pe Alinuța. În cele din urmă, își asumă riscul și răspunde:
– Dragă, cred că ai auzit greșit. Am spus „până la sfârșitul lunii”, iubito, sfârșitul lunii…
Un fiu de bogătaș, obișnuit cu luxul și opulența, ajunge în București pentru studii. Viața în capitală era o provocare pentru el, mai ales că trebuia să se adapteze la o lume diferită, unde banii păreau să atragă mai multă atenție decât prestigiul.
După câteva săptămâni de la începutul semestrului, tatăl său, curios să afle cum se descurcă băiatul său, îl sună:
– Bună, fiule! Cum e la București? Te-ai obișnuit cu viața de acolo?
Băiatul răspunde cu un aer ușor plângăcios:
– În general, e bine, tata… dar există o mică problemă.
– Ce problemă, fiule? Ești sănătos? Îți lipsesc banii?
– Nu, nu, tata, nu e vorba de asta. Doar că îmi e puțin jenă…
– Jenă? De ce? Ce s-a întâmplat?
Fiul suspină și continuă:
– Păi, când merg la facultate cu bolidul meu ultimul răcnet, toți se uită la mine, dar mă simt ciudat când îl văd pe profesorul meu coborând din tramvai. Îmi dă senzația că mă face să par exagerat…
Tatăl rămâne tăcut câteva secunde, apoi schimbă subiectul, aparent nepăsător:
– Înțeleg, fiule. Ai grijă de tine, da?
După câteva zile, fiul primește o scrisoare de la tatăl său. Emoționat, o deschide repede și găsește un cec generos, împreună cu un bilet scris de mână:
„Fiule, am înțeles problema ta. Nu vreau să te simți stingherit sau să ne facem familia de râs. Ai aici un cec de 1 milion de dolari. Ia-ți și tu un tramvai, ca să fii pe aceeași lungime de undă cu profesorul tău!”
