O blondă, cunoscută în oraș pentru stilul ei de condus haotic, se afla într-o zi în drum spre casă. Tocmai cumpărase o cafea mare și încerca să țină paharul în echilibru, în timp ce vorbea la telefon și butona radioul, toate în același timp. Într-un moment de neatenție, a pierdut controlul mașinii și a trecut peste un polițist care tocmai dirija circulația în intersecție. Realizând ce a făcut, blonda oprește brusc mașina, cu inima bătându-i să-i iasă din piept.
Panicată, se gândește ce să facă, dar instinctul o îndeamnă să sune imediat la 112.
– Bună ziua, sunteți 112? întreabă ea cu o voce tremurândă.
– Da, aici 112, cu ce vă putem ajuta? răspunde operatoarea, pregătită să trimită ajutoare.
Blonda își recapătă puțin calmul și, după o mică pauză, spune:
– Am sunat să vă spun că acum sunteți 111.
Operatoarea rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde, încercând să-și dea seama dacă ceea ce tocmai a auzit este real sau o glumă proastă.
După 50 de ani de căsnicie, plini de amintiri, bucurii și, desigur, câteva certuri mărunte, el moare. Întreaga familie e îndurerată, iar ea rămâne singură, cu gândul la anii frumoși petrecuți împreună. Zilele trec greu fără el, și, în cele din urmă, după o perioadă de doliu, inima ei se oprește și ea se duce după el în lumea de dincolo.
Când ajunge în Rai, e ușor dezorientată, dar imediat îl zărește pe soțul ei stând pe o bancă de nori, citind o carte și părând mai liniștit ca niciodată. Cu inima plină de bucurie, se apropie de el, convinsă că își vor continua povestea de iubire și în eternitate.
− Dragule, ce bine-mi pare să te regăsesc! exclamă ea cu un zâmbet larg, pregătită să-l îmbrățișeze.
El ridică privirea din carte, o privește scurt și, fără să-și schimbe expresia, spune:
− Lasă-mă-n pace! Contractul a fost foarte clar: „Până ce moartea ne va despărți“.
Ea rămâne înmărmurită, încercând să-și amintească dacă n-au uitat să menționeze ceva în contract, în timp ce el se întoarce la lectura lui, oftând ușurat că, în sfârșit, poate citi liniștit.
Șeful, vizibil iritat, se apropie de biroul angajatului său, care părea să fie prins în rutina zilnică, la fel de lentă ca de obicei. Cu un oftat greu și o privire plină de exasperare, șeful începe să-l mustre:
– Faci totul atât de încet! Gândești încet, scrii încet, vorbești încet, te miști încet! Parcă ești într-o lume a ta, unde timpul stă pe loc!
Angajatul, care abia ridicase ochii dintr-un raport la care lucra de ore întregi, zâmbește încet, cu o expresie de calm absolut, și răspunde cu aceeași lentoare:
– Șefu’, știu că nu sunt cel mai rapid, dar încerc să fiu meticulos. Nu vreau să greșesc, de aceea fac totul în ritmul meu.
Șeful, însă, nu e impresionat:
– Dar ești prea lent în toate! E ceva ce poți face repede? Poți măcar să răspunzi la această întrebare rapid?
Angajatul, după un moment de gândire, ridică ușor din umeri și zâmbește mai larg:
– Da, șefule… obosesc repede!
