O femeie se află într-o situație extrem de incomodă după ce soțul ei o prinde în flagrant, în timp ce îl înșela cu vecinul. Soțul, șocat și furios, nu poate să creadă ce vede, iar femeia încearcă să se îmbrace rapid și să-și adune gândurile.
– Ce faci, femeie?! strigă soțul, cu fața roșie de furie. Cum ai putut să faci asta?!
Femeia, evident agitată, se întoarce spre el cu o privire plină de reproș:
– Dragule, stai puțin! Nu este deloc ceea ce pare! Este doar vina ta că am ajuns în situația asta!
Soțul, și mai confuz, o întreabă:
– Eu? Ce vină am eu? Muncesc de dimineață până seara și încerc să îți fac toate poftele, și tu… asta e mulțumirea?
Femeia, vizibil enervată că nu reușește să-și facă punctul de vedere înțeles, continuă:
– Dacă munceai mai mult, nu mai eram săraci și nu se ajungea aici!
Soțul, mai mult decât contrariat, încearcă să înțeleagă logica din spatele explicației:
– Ce legătură are sărăcia cu înșelatul? Chiar nu văd conexiunea!
Femeia, adoptând o atitudine de martir, ridică mâinile în aer și exclamă:
– Vai, dragule, când a venit omul la noi în casă și am văzut că nu am cu ce să-l servesc, m-a cuprins o rușine de nedescris! Ce să fac? A trebuit să fac ceva să-l mulțumesc și să nu plece dezamăgit! Știi cât de importante sunt bunele maniere și ospitalitatea pentru mine!
Soțul, dându-și ochii peste cap, nu știe dacă să râdă sau să plângă de absurditatea situației. După o pauză scurtă, se îndreaptă spre ușă, oftând:
– Deci, dacă ar fi venit poștașul, ce ar fi trebuit să faci? Femeia, prinsă într-o logică nebunească, zâmbește și zice:
– Dragule, cu poștașul nu-i problemă. El primește întotdeauna bacșiș, deci nu se așteaptă la nimic altceva!
Ițic și Ștrul, vechi prieteni din copilărie, se întâlnesc într-o zi la azilul de bătrâni. Ițic, cu o figură blajină dar totuși ușor melancolică, se sprijină de baston, în timp ce Ștrul, curios ca întotdeauna, îl abordează direct:
– Măi, Ițic, ce cauți tu aici, la azilul ăsta de stat? Eu auzisem că i-ai lăsat fiului tău o avere considerabilă, și că te-a plasat într-un azil de lux. Ce s-a întâmplat, de ce ai ajuns aici?
Ițic oftează adânc și, fără grabă, începe să-i răspundă:
– Mă, Ștrul, știi cum e, viața e plină de surprize. Adevărul e că am cerut să fiu mutat aici.
Ștrul, șocat de răspuns, se uită la el cu ochii mari:
– Cum așa, Ițic? Nu era mai bine acolo, la azilul ăla de lux? Aveai tot ce îți puteai dori!
Ițic își strânge ușor palmele pe baston, privindu-l pe Ștrul drept în ochi:
– Nu mă simțeam bine acolo, Ștrul. Nu era locul meu.
Ștrul, nedumerit, începe să caute motive:
– Dar, Ițic, nu erau doctorii de acolo destul de buni? Nu primeai tratamentele cele mai moderne?
– Ah, Ștrul, doctorii erau excelenți. Nu mă puteam plânge.
– Poate asistentele nu erau destul de atente cu tine? Nu te ajutau când aveai nevoie?
– Asistentele erau minunate. Nu mă puteam plânge.
– Dar femeile de serviciu, poate că ele nu curățau bine? Sau poate portarii te deranjau cu zgomot?
– Femeile de serviciu erau la fel de eficiente ca un ceas elvețian, iar portarii, mereu amabili. Nu mă puteam plânge.
Ștrul își freacă fruntea, complet nedumerit:
– Și atunci, măi Ițic, camera ta nu era suficient de mare, de curată? Nu te lăsau să ieși afară să te bucuri de aer curat?
Ițic râde ușor, ridicând din umeri:
– Camera era ca un palat, curată lună, și mereu aveam acces la grădina imensă. Nu mă puteam plânge.
– Atunci, Ițic, dacă totul era atât de perfect acolo, de ce ai venit aici? Ce te-a determinat să renunți la acel confort?
Ițic zâmbește cu subînțeles și își sprijină din nou bărbia pe baston:
– Ștrul, adevărul e că acolo, nu mă puteam plânge de nimic. Aici, în sfârșit, mă pot plânge cât vreau!
