Pe holurile spitalului, două asistente discutau în șoaptă, dar cu atâta intensitate încât era clar că aveau ceva picant de împărtășit.
– Nu cred că pacientul din salonul doi mai are mult de trăit…, zise prima, privindu-și colega cu o expresie gravă.
– Cum să spui așa ceva?! răspunse cealaltă indignată, dar și ușor jenată. Doar azi m-a înghesuit și m-a pipăit de fiecare dată când am trecut pe lângă el. Și nu doar atât! M-a și sărutat de câteva ori, de mi-a fost rușine să mai intru în salon!
Prima își ridică sprâncenele surprinsă, dar imediat și-a lăsat expresia să devină una ușor ironică:
– Aha, deci ți se pare că e plin de viață, nu-i așa?
– Normal, abia țin pasul cu el! E clar că e pe drumul spre vindecare, dacă mă întrebi pe mine!
Atunci, prima asistentă se apropie conspirativ și, cu un ton jos, dar tăios, adăugă:
– Tocmai de-aia cred că nu mai are mult. A aflat și nevastă-sa.
Pe vârful unui deal, trei tauri stăteau la umbra unui copac, contemplând în tăcere o turmă de vaci care păștea liniștită în vale. Privirile lor pofticioase spuneau totul, dar fiecare avea o abordare diferită asupra situației.
Cel mai tânăr dintre tauri, plin de energie și nerăbdare, își clătină coarnele și spuse entuziasmat:
– Repede, repede! Să coborâm la ele și să le facem felul!
Cel de-al doilea taur, ceva mai experimentat, îl privi peste umăr și își netezi blana cu copita, ca un adevărat taur sofisticat:
– Ei, ei. Nici chiar așa, tinerelule! Ai puțintică răbdare. Mai întâi mâncăm bine, ne facem băieți frumoși, ne lustruim coarnele și apoi chemăm doamnele să vină până sus la noi. Așa se face cu stil!
Cel mai bătrân dintre tauri, cu o experiență de viață care se putea citi în fiecare fir de blană gri, își ridică încet capul, cu o expresie calmă și calculată. După câteva momente de tăcere, în care și-a savurat ideea, spuse cu o voce gravă:
– Fiți serioși. De ce să coborâm? De ce să le chemăm? Se vede foarte bine și de-aici!
Ea stătea pe canapea, răsfoind absentă o revistă de modă, în timp ce el, încercând să pară relaxat, își ajusta poziția pe fotoliu, căutând momentul perfect să deschidă o conversație.
– Știi ceva?, zise ea brusc, lăsând revista jos și privindu-l direct în ochi. Iubesc bărbații curajoși.
El, surprins de declarația neașteptată, înghiți în sec. Îi reveni repede stăpânirea de sine, simțind cum adrenalina îi urcă în piept. Dacă era momentul să fie curajos, atunci acum era timpul!
Se apropie ușor de ea, îi susținu privirea intensă și, cu o voce calmă dar fermă, spuse:
– Te-ai îngrășat.
Bulă, cu un zâmbet larg pe față, povestește prietenului său întâmplarea de cu o seară înainte:
– Frate, nu o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat aseară! Ies de la McDrive, cu mâncarea proaspătă pe scaunul din dreapta, abia așteptam să ajung acasă. Fac vreo sută de metri, nici bine nu apuc să mușc din burger, că mă oprește poliția.
– Pe bune?! Ce-ai făcut? Ai călcat linia continuă sau ce? întreabă prietenul curios.
– Nimic! Mergeam regulamentar, dar polițistul mă oprește, îmi face semn să cobor geamul. Eu zic că iar au inventat vreo amendă nouă, dar ce să vezi? Polițistul, cu o figură serioasă, îmi bagă în față o pungă ciudată și zice:
– Vrei să fii amabil și să sufli aici?
– Să sufli? În pungă? râde prietenul. Păi ce, te-a testat pentru aburi de cheeseburger?!
– Exact asta i-am zis și eu! zice Bulă râzând. Îi zic: Domnule polițist, pentru ce să suflu? Am trecut pe roșu, am depășit viteza, am schimbat banda fără semnal?
– Și ce-a zis?
– Nimic de genul ăsta. Se uită la mine serios și zice: „Nu, nu. Mi-am cumpărat cartofii ăștia și sunt prea fierbinți! Dacă poți, răcește-i un pic să pot mânca.”
