Bulă și Ștrulă stau la o terasă, discutând despre viață, muncă și, bineînțeles, femei. La un moment dat, Bulă își aprinde o țigară și, cu un zâmbet triumfător, zice:
– Pot să spun că sunt un tip norocos!
Ștrulă, care deja bănuiește că urmează ceva spectaculos, îl privește curios:
– De ce, mă Bulă? Ai câștigat la loterie sau ce?
Bulă râde și dă din cap:
– Nu, bre, e și mai tare! Nevasta-mea tocmai mi-a spus că pot s-o invit pe secretara mea cea sexy la noi acasă weekend-ul ăsta și să fac amor cu ea cât poftesc!
Ștrulă, cu gura căscată de uimire, aproape varsă berea:
– Ce?! Chiar așa ți-a spus? Nevasta-ta? Direct pe față?
Bulă își lasă țigara în scrumieră, zâmbind larg:
– Mă rog… de fapt, a zis: „Mă duc la țară la mama, așa că va trebui să rămâi singurel acasă tot weekend-ul.”
O tipă intră grăbită în cabinetul medicului, cu nasul vizibil umflat și o expresie de amestec între durere și furie. Se așază pe scaun, oftând dramatic, iar medicul, obișnuit cu astfel de situații, o privește cu interes profesional.
– Bună ziua, ce s-a întâmplat? întreabă el, pregătindu-se să ia notițe.
Tipa își dă jos ochelarii de soare, dezvăluindu-și nasul de dimensiuni considerabile și roșu ca o roșie bine coaptă.
– Eh, domn’ doctor, o poveste de groază! spune ea, ridicând ochii spre tavan, ca să sublinieze dramatismul.
Medicul își păstrează calmul:
– O albină? întreabă el, ghicind cauza.
Tipa dă din cap afirmativ:
– Da, o nenorocită de albină!
– S-a pus pe nasul dumneavoastră? continuă medicul, obișnuit să audă astfel de plângeri.
Tipa își dă ochii peste cap:
– Fix pe mijloc! Parcă voia să facă picnic acolo.
– Și v-a înțepat? întreabă medicul, pregătit să recomande un unguent.
Tipa face o pauză dramatică, apoi oftează:
– N-a avut timp să mă înțepe…
Medicul se încruntă, confuz:
– Cum adică „n-a avut timp”?
Tipa, gesticulând cu mâinile și ridicând vocea:
– Pentru că soțul meu, grijuliu ca întotdeauna, a lovit-o cu lopata!
Era o iarnă cumplită, cu viscol și zăpadă cât gardul. În casa lor micuță, dar călduroasă, un cuplu foarte bătrân stătea lângă sobă, învelit fiecare cu câte o pătură. În timp ce bătrânul punea încă un lemn pe foc, bătrâna, cu ochii pierduți în flăcările jucăușe, începu să rememoreze vremurile de demult.
– Mai ții tu minte, bărbate, în tinerețe, înainte să mă ceri de la mama? Cum mă așteptai tu seară de seară la stejarul din fundul grădinii? Eu ieșeam tiptil din casă, tremurând de frig și emoție, și cu câtă pasiune ne mai iubeam…
Bătrânul, cu un zâmbet melancolic, oftează:
– Da, nevastă, ce vremuri! Îmi amintesc și acum cum stăteam ascuns după stejar, de teamă să nu mă vadă taică-tău, și cum tu veneai alergând, toată fericită…
Bătrâna, brusc inspirată, zice cu un licăr de entuziasm:
– Hai să o mai facem o dată ca pe vremuri! Să simțim iar tinerețea, bărbate, că cine știe cât timp mai avem…
Bătrânul, surprins, dar încântat de idee, se ridică hotărât:
– Zis și făcut, nevastă! Mă duc la stejar. Dar vino repede, că frigul e năprasnic!
Se îmbracă cu ce găsește, pune pe el cojocul cel gros și pleacă prin zăpadă, șontâcăind, până la stejar. Se așază acolo, tremurând, dar cu inima plină de așteptare.
O așteaptă cinci minute. Zece minute. Treizeci. O oră. Viscolul îl învăluie, iar bătrânul începe să simtă cum îi îngheață nasul, mâinile și picioarele. Nu mai poate suporta frigul, așa că, dezamăgit, se întoarce în casă.
Când intră, o găsește pe bătrână înfofolită bine sub plapuma cea groasă, stând lângă sobă și sorbind liniștită dintr-un ceai fierbinte.
– Ei bine, nevastă, bine că stai la căldură sub plapumă, iar eu aproape că am paralizat de frig lângă stejar! De ce n-ai venit?
Bătrâna, fără să ridice privirea din ceai, răspunde sec:
– Nu m-a lăsat mama…
