De când ne-am cunoscut, prietena mea şi-a schimbat complet stilul de a face dragoste.
– Palpitant… și ce stil preferă acum?
– Stilul „fluture”.
– Cum aşa?! Ce, acum plutiți în aer, totul e mai diafan, mai romantic?
– Păi, nu mai vrea să facem dragoste decât după ce-i flutur banii pe la nas…
Ba mai mult, a început să-și rafineze tehnica! Dacă înainte se mulțumea cu niște bancnote de 50, acum cică „flutură” doar la 100 în sus. Iar dacă nu e în euro, nici nu-și mai deschide aripile…
Directorul unei fabrici, un om hotărât să crească productivitatea cu orice preț, le propune muncitorilor să lucreze în fiecare zi cu o oră mai mult. Cu o voce fermă, întreabă:
– Stimați angajați, cine este de acord cu această măsură pentru binele companiei?
Din mulțime, Ionescu, un muncitor zelos, ridică mâna și declară entuziasmat:
– Eu propun să se lucreze câte 10 ore pe zi pentru a mări profitul companiei!
Directorul aprobă din cap, dar din spate se aude Vasilescu, dornic să impresioneze:
– Eu zic că putem lucra chiar 12 ore pe zi! Trebuie să ajungem cât mai repede la nivelul concurenței!
Mulțimea începe să murmure, dar Popescu, vizibil încântat de direcția discuției, ridică tonul:
– Am putea să lucrăm 16 ore pe zi! Suntem obligați să ne facem datoria față de companie!
Directorul, surprins de atâta devotament, zâmbește satisfăcut. Tocmai voia să felicite echipa pentru spiritul de sacrificiu, când Gheorghe, un muncitor mai hâtru, ridică mâna și spune calm:
– Eu propun să nu mai plecăm acasă deloc!
Se face liniște. Toți îl privesc surprinși. Directorul, vizibil încântat de propunere, întreabă:
– Extraordinar! Și ce te face să crezi că asta ar fi o idee bună?
Gheorghe se uită ironic spre ceilalți și spune:
– Păi, acasă ne întâlnim cu nevestele și riscăm să se nască tâmpiți ca Ionescu, Vasilescu și Popescu!
Într-o multinațională de renume, toți angajații munceau de zor. Programul de lucru, deși oficial era de 8 ore, se prelungea zilnic cu ore bune peste, dar nimeni nu îndrăznea să comenteze. Sub supravegherea strictă a șefului, un om extrem de dur și perfecționist, angajații își făceau treaba fără să crâcnească.
Într-o zi, exact la ora 17:00, unul dintre angajați își împinge scaunul, își închide laptopul și merge țintă spre biroul șefului.
– Șefu’, e ora 17:00, eu am treabă acasă, așa că trebuie să plec! Nevasta mă așteaptă să cumpărăm mobilă pentru dormitor, nu pot să mai stau!
Șeful, surprins, se uită lung la el. Nu-i venea să creadă că cineva are tupeul să plece fix la terminarea programului. Dar, pentru că era atât de ferm, nu zice nimic și îl lasă să plece.
A doua zi, ora 17:00 fix. Același angajat se ridică, își pune haina și se duce iar la șef:
– Șefu’, la 17:30 trebuie să-l iau pe ăla micu’ de la antrenament. Deci, eu am plecat!
Șeful începe să-și piardă răbdarea, dar îl lasă din nou să plece. Restul angajaților se uită unii la alții, uimiți.
A treia zi, istoria se repetă. De data asta, însă, șeful fierbe. Cum e posibil ca un angajat să plece mereu la ora fixă, când toți ceilalți trag ca sclavii? Nu mai poate suporta și izbucnește:
– Bine, mă, ăsta pleacă în fiecare zi fix la ora 17:00, iar voi rămâneți să munciți mai departe! De ce nu vă revoltați? De ce nu spune nimeni nimic?!
Unul dintre colegi ridică din umeri și răspunde calm:
– Ei, lăsați-l, șefu’… Știți, el e în concediu de odihnă!
