Soțul intră pe ușă târziu, obosit și vizibil încercănat după o zi lungă la serviciu. Se aștepta ca seara să fie liniștită, dar, încă din prag, nevasta îl aștepta cu o privire pătrunzătoare și suspicioasă. Fără să-i spună nimic, începu să îl cerceteze din cap până-n picioare, făcând pași în jurul lui ca un detectiv experimentat.
– Culmea, nu ai niciun fir de păr străin pe haine! spuse ea pe un ton tăios, ridicând o sprânceană în semn de întrebare. Deci, mai nou, mă-nșeli cu o cheală!
Soțul rămase blocat pentru câteva secunde, neînțelegând de unde venea această nouă acuzație. Se uită în jos la hainele lui, nedumerit.
– O cheală?! răspunse el încet, încercând să proceseze. Ce să răspundă la așa ceva? Parcă nici nu mai era loc de apărare.
Dar nevasta nu se opri aici. Se apropie de el și începu să-l adulmece, inspirând adânc în timp ce făcea un pas și mai aproape.
– Aha, și după ce că e cheală, nu se dă nici cu parfum!
Vasile, un om gospodar, se întorcea acasă după o zi lungă de muncă la câmp. Își freca mâinile așteptând cu nerăbdare momentul în care avea să se așeze pe prispă și să savureze un pahar din pălinca lui de casă, păstrată cu grijă pentru astfel de momente speciale. Intră în bucătărie, fluierând vesel, dar când deschide dulapul unde își ținea sticla cu prețioasa băutură, descoperă că… lipsește!
Mirat și ușor iritat, își încordează vocea și o cheamă pe Vasilica, soția lui:
– Vasilico, unde a dispărut sticla mea cu pălincă?!
Vasilica, care stătea liniștită pe canapea cu un aer gânditor și privirea pierdută pe fereastră, se întoarce încet spre el. Cu un zâmbet vag, îi răspunde fără să se sinchisească prea mult de tonul lui ușor nervos:
– Mi-am tratat rana…
Vasile face ochii mari, complet confuz. O privește din cap până în picioare, căutând o tăietură, o vânătaie, ceva care să-i justifice consumul întregii sticle.
– Care rană? întreabă el, în timp ce încearcă să găsească logica în toată treaba asta.
Vasilica oftează teatral, ridicând mâna la frunte ca o actriță dintr-un film de dramă ieftin:
– Rana sufletească, Vasile…
Într-o seară liniștită, în mijlocul apartamentului lor confortabil, Maria se plimba agitată prin casă, deschizând și închizând dulapul plin cu haine. Cu fiecare mișcare, scoțea câte o rochie, o studia atent în oglindă și apoi o punea înapoi cu un oftat prelung. De pe canapea, Mihai o urmărea cu o privire confuză, deși ușor previzibilă. Își dădea seama că se pregătea o discuție… costisitoare.
– Iubitule, trebuie neapărat să îmi cumpăr câteva rochii noi! zice Maria într-un ton care sugera că nu era loc de discuții.
Mihai ridică o sprânceană, evident surprins, și își aruncă ochii spre șifonierul ei imens, care abia se mai închidea de la grămada de haine stivuite ordonat. Și-a permis un moment de liniște înainte să răspundă, încercând să găsească o soluție rațională.
– Dar ai șifonierul plin de rochii! Oare chiar mai ai nevoie de altele?
Maria îl privește ca și cum tocmai ar fi spus ceva absolut absurd. Se apropie de el cu o atitudine fermă, ca și cum tocmai urma să-i dezvăluie un mare secret.
– Da, dar mi le-au văzut vecinii pe toate… zice ea, oftând teatral, ca și cum ar fi fost cea mai mare dramă posibilă.
Mihai o fixează câteva secunde, în timp ce mintea lui încearcă să proceseze logica din spatele acestei afirmații. După un moment de tăcere, îi vine o idee strălucitoare și își aprinde fața cu un zâmbet complice.
– Atunci, hai mai bine să ne mutăm din cartier, că e mai ieftin!
