Ion și Vasile, prieteni vechi, stau la crâșmă și savurează câte o halbă de bere rece, discutând despre toate nimicurile. Atmosfera e relaxată, cu râsete și bătăi pe umăr, cum le stă bine unor amici adevărați.
La un moment dat, Ion se ridică și spune:
– Vasile, mă duc la baie, ține-mi berea să nu mi-o termini!
Vasile râde zgomotos:
– Stai liniștit, Ioane, doar știi că nu beau berea altuia… decât dacă mă roagă frumos!
Ion pleacă la baie, iar în scurt timp, telefonul lui începe să vibreze pe masă.
Când Ion se întoarce, Vasile îi întinde berea cu o privire șireată:
– Ioane, tu știi că eu nu sunt curios de fel, dar am o întrebare…
Ion, relaxat, își așază halba pe masă:
– Întreabă, mă, Vasile, ce te roade?
– Măi, Ioane, ție îți plac babele?
Ion, care tocmai lua o gură zdravănă de bere, se oprește și îl privește mirat:
– Nu, mă, ce-i cu întrebarea asta ciudată? Ce treabă am eu cu babele?
Vasile izbucnește în râs și își apropie telefonul lui Ion de față:
– Atunci cum explici că ți-a sunat telefonul și scria mare „BABE”?
Un tip, îmbrăcat elegant și parfumat, sună la ușa prietenului său cel mai bun, știind foarte bine că acesta este plecat. Femeia îi deschide, îmbrăcată într-un halat seducător, iar atmosfera devine rapid intensă. După câteva pahare de vin și complimente bine plasate, cei doi ajung să-și piardă cumpătul.
Pe fundal se aud sunetele orașului, dar niciunul nu pare deranjat. Întreaga situație este un amestec de pasiune și risc. Tocmai când lucrurile erau în toi, telefonul din apartament începe să sune insistent.
Femeia se ridică brusc și, aranjându-și rapid părul, răspunde calm:
– Alo?
Conversația este scurtă, dar destul de clară. Închide telefonul și se întoarce spre bărbatul care, deja își aranjează hainele și pare agitat.
– Cine era? întreabă el, cu o urmă de panică în voce.
Femeia zâmbește și spune relaxată:
– Era soțul meu.
Bărbatul se ridică precipitat de pe canapea, căutându-și pantofii prin cameră.
– Aoleu, trebuie să plec imediat! Dacă vine înapoi și mă prinde, sunt mort!
Ea chicotește și îl privește amuzată:
– Stai liniștit. Mi-a zis că este în oraș, joacă poker cu tine!
Bubulina, mereu organizată, pleacă în delegație cu o listă detaliată pentru Bulă: ce trebuie să facă, ce trebuie să cumpere și cum să se descurce cu Bulișor. Bulă, însă, cunoscut pentru stilul lui relaxat, se gândește că totul va merge ca pe roate.
Dimineața, își face curaj să înceapă ziua. Se trezește cu greu, își târăște picioarele spre bucătărie, unde îi pregătește lui Bulișor un mic dejun improvizat: pâine cu gem și o cană de ceai pe care o răstoarnă de trei ori până o aduce pe masă.
După ce își îmbracă băiatul – în haine care nu se asortează deloc – Bulă își pune haina invers, ia cheile și pleacă. Ajunși la prima grădiniță, intră încrezător, iar educatoarea îl întâmpină cu un zâmbet politicos:
– Bună dimineața! Cu ce vă pot ajuta?
Bulă, plin de siguranță, răspunde:
– Îl aduc pe Bulișor la grădiniță, doamnă!
Educatoarea își ridică sprânceana și privește lung copilul:
– Domnule Bulă, nu știu cine este acest copil!
Bulă își păstrează calmul și iese repede, convingându-se că educatoarea probabil e nouă și nu-i cunoaște pe toți copiii. Se îndreaptă spre următoarea grădiniță, cu aceeași energie debordantă. Intră, salută cu un zâmbet larg și încearcă din nou:
– Bună dimineața, am venit să-l las pe Bulișor.
Dar răspunsul este același, de data aceasta rostit cu mai multă fermitate:
– Îmi pare rău, domnule, dar copilul acesta nu este înscris aici.
Bulă începe să simtă că lucrurile se complică. Se duce la a treia grădiniță, mai obosit, dar hotărât. Aceeași poveste: educatoarea îl privește confuză, iar răspunsul nu se schimbă.
În acest moment, Bulișor, care până atunci fusese tăcut, se oprește și își privește tatăl cu o expresie de ușoară jenă:
– Tăticule, mai vizităm încă o grădiniță și gata, pentru că întârzii la școală!
