În camera de hotel luxoasă rezervată pentru luna de miere, lumânări pâlpâiau, iar aerul era greu cu parfum de trandafiri și tensiune. Mireasa, îmbrăcată într-un neglijeu cu dantelă care costa cât un salariu mediu, se uită la mire cu o sprânceană ridicată și un zâmbet între amuzament și dezamăgire.
– Totuși, ai un „clopoțel” cam mic!
Mirele, care tocmai încercase să desfacă un nasture din cămașa lui cu o emoție de debutant la un concurs de noduri, îngheață. Se uită la ea, apoi la „clopoțel” în discuție, și răspunde cu o voce plină de demnitate rănită:
– Nu-i mic, dar nu-i obișnuit să bată în marile catedrale.
Mireasa, cu un chicot înfundat, arată spre un mini-catapultasm din colțul camerei (un cadou de nuntă de la un unchi excentric):
– Păi, dragă, poate ar trebui să-l antrenezi cu ceva mai… modest. Gen un chioșc de ziare.
Mirele, ofensat dar hotărât să-și salveze onoarea, se înfășoară într-un cearșaf ca într-o togă de filosof:
– Să știi că în bisericuțele de la țară, clopoțelul ăsta a câștigat premii!
Într-o dimineață ploioasă, sala de curs de la Facultatea de Psihiatrie era plină de studenți curioși și așteptători, dornici să asculte lecția interactivă a profesorului, renumit pentru metodele sale neconvenționale. Astăzi, el a decis să le explice diferitele stări emoționale – calm, iritare și furie – folosind un telefon ca „laborator” de emoții. Studenții erau așezați atent, iar atmosfera era presărată cu emoție și un pic de umor.
Profesorul, cu un zâmbet complice, formează un număr de telefon și începe demonstrația:
– Alo, vă rog frumos cu Radu.
Din difuzor răsună calm o voce tăcută:
– Aici nu există niciun Radu.
Profesorul se întoarce către studenți și, cu un aer mulțumit, explică:
– Iată starea de calm. (Studenții notează și chicotesc ușor.)
După câteva minute, profesorul refolosește același număr de telefon și dă din nou un semnal de apel. De data aceasta, cu o ușoară tensiune în voce, spune:
– Alo, vă rog frumos cu Radu.
Din difuzor, o voce mai fermă răspunde:
– V-am spus că aici nu există niciun Radu.
Profesorul se uită spre clasă și adaugă:
– Iată starea de iritare. (Studenții ridică sprâncenele și unii zâmbesc, surprinși de realismul demonstrației.)
Nerăbdător să atingă apogeul prezentării, profesorul mai sună încă o dată la același număr. Cu o voce încărcată de furie, spune:
– Alo, vă rog să mi-l dați pe Radu la telefon.
De data aceasta, din difuzor, răspunsul vine cu o furie incontestabilă:
– Băi, nu mai suna aici, du-te dracu…Ți-am spus că nu există niciun Radu aici!!
Profesorul se oprește, lasă ecoul furiei să se așeze în sala de curs și explică:
– Aceasta a fost ultima stare, de furie. (Studenții par impresionați de simțul umorului și de realismul demonstrației.)
Dintr-o parte a sălii, Bulă, unul dintre studenți, se ridică și, cu un zâmbet ștrengar pe față, intervine:
– Mai există o stare, cea de disperare.
Cu toată atenția claselor îndreptată asupra lui, Bulă ia telefonul, sună la același număr și, cu o voce amuzată și puțin disperată, spune:
– Sunt Radu, m-a căutat cineva?
Bulă intră în casă la ora 3:45, clătinându-se ca un metronom defect, cu pantofii în mână și o cravată legată ca un banderol pe cap. Bubulina, îmbrăcată într-un halat cu imprimeu de pisici furioase, îl aștepta în prag cu brațele încrucișate și ochii scânteind ca niște laseruri.
– Bulă, cum ai venit acasă? Cu taxiul, cu Bolt-ul, cu ce?
Bulă, încercând să-și mențină echilibrul pe un picior ca un flamingo beat, răspunde mândru:
– Am venit ca fulgerul!
Bubulina, trântind un castron de pe masă (care, coincidență, era gol deja), întreabă cu voce crescândă:
– Cum așa?!
Bulă, făcând un pas în spate și desenând un zig-zag imaginar în aer cu degetul, declară triumfător:
– Adică am venit în zig-zag!
Articolul Totuși, ai un „clopoțel” cam mic! apare prima dată în .
