Trei pensionari stau pe o bancă într-un parc, bucurându-se de soarele blând al după-amiezii și discutând despre vremurile trecute. Se uitau la lume cum trece pe lângă ei, fiecare cu gândurile sale, când, deodată, văd o tânără pipiță care trece legănându-și gratios poponețul.
Primul, un bătrân mai voinic, își netezește bărbia, își trage pălăria pe frunte și spune cu entuziasm:
– Pff, ce-aș mai strânge-o pe asta în brațe! Mi-aș aminti de vremurile de demult, când eram tânăr și plin de viață!
Al doilea pensionar, un domn mai galant, își dă jos ochelarii, parcă pentru a o vedea mai bine, și zice cu un aer visător:
– Ce-aș mai săruta-o! Ah, ce buze senzuale! Ce vremuri ar fi fost…
Al treilea pensionar, un domn cu mai multe riduri și cu o expresie de gânditor, stă câteva momente în tăcere, își scarpină fruntea încurcat, căutând ceva în amintirile sale. În cele din urmă, cu o voce gravă, spune:
– Parcă… mai era ceva…
Doamna Popescu, o doamnă cu gusturi rafinate, dar cu o înțelepciune aparte, își face o programare la un pictor renumit pentru portretele sale elegante. După ce ajunge în atelierul acestuia, se uită în jur cu o expresie sofisticată și începe să-i dea indicații clare despre cum ar dori să fie imortalizată pe pânză.
– Domnule pictor, vreau să mă pictezi cu niște cercei fabuloși, cu diamante mari și strălucitoare, un colier impunător, încrustat cu un smarald de mărimea unui ou de porumbel, brățări grele din aur și o broșă superbă, cu rubine roșii în piept.
Pictorul, care era obișnuit cu cerințe extravagante, dar totuși surprins de luxul cerut, o privește confuz. După câteva momente de tăcere, îi spune:
– Doamnă Popescu, cu tot respectul, nu văd nici un astfel de giuvaer la dumneavoastră. Nu purtați nici cercei cu diamante, nici coliere, nici măcar o brățară simplă de aur…
Doamna Popescu, cu o privire plină de înțelepciune și un zâmbet subtil, răspunde:
– Știu foarte bine, domnule. Dar sănătatea mea e cam șubredă, iar soțul meu petrece tot mai mult timp cu secretara. Iar eu nu sunt proastă. Știu că atunci când n-o să mai fiu, el o va lua de nevastă.
Pictorul ridică din sprâncene, neînțelegând încă intenția.
– Și ce legătură au toate astea cu cerințele pentru portret? întreabă el, confuz.
Doamna Popescu râde ușor, apoi, cu un zâmbet plin de satisfacție, zice:
– Oh, dragul meu, vreau ca atunci când mă voi duce, aia să se apuce să caute bijuteriile astea pretutindeni prin casă! Să-și piardă mințile căutându-le!
Un bărbat, complet epuizat și cu o voce stinsă, ridică telefonul și formează numărul medicului de familie. După ce ascultă sunetul prelung al apelului, în sfârșit i se răspunde:
– Bună ziua, cabinetul doctorului Ionescu, cu ce vă pot ajuta?
Bărbatul, cu un ton îngrijorat și tremurând, începe să-și expună starea:
– Bună ziua, doamnă, mă simt foarte rău, am febră mare, amețeli și abia mă mai țin pe picioare… Vă rog, am nevoie urgent de o programare!
– Sigur, zice rece recepționista, am o programare disponibilă peste trei săptămâni, la ora 12:00.
Bărbatul, aproape șocat de răspuns, își ridică sprâncenele, simțindu-se și mai slăbit:
– Cum?! Peste trei săptămâni?! Doamnă, eu nu cred că mai rezist până atunci! Mă simt îngrozitor… se poate, vă rog, să fie mai devreme? Chiar nu pot aștepta atât!
Recepționista, după o pauză, în care se aude cum răsfoiește plictisită o agendă:
– Bine, hai că vă fac o favoare. V-am notat la ora 11:00 în aceeași zi.
