Bulă vine acasă cu două ore mai devreme de la muncă, cu nervii deja la maximum și cu un aer de nedumerire pe fața lui, pentru că în fața blocului observă mașina prietenului său cel mai bun, parcată ca o vizită neașteptată. Fără să piardă vreme, intră în lift, unde, de parcă voia să-și descarce frustrările pe toți cei din jur, începe să înjure cu un ton aspru și nervos.
Ajuns acasă, Bulă, furios și neliniștit, intră în casă și trântește ușile, urmând un traseu de distrugere care îl duce direct spre dormitor. Acolo, nevasta lui, dezbrăcată și transpirată, stă în pat, surprinsă de zgomotele neobișnuite. Ea ridică vocea, uimită și puțin confuză:
– Unde este? E în șifonier?
Fără să se oprească, Bulă se îndreaptă spre șifonier și îl trântește cu atâta furie încât tot mobilierul pare că se clatină de frică. Dar nevasta continuă, ridicând din sprâncene, căutând cu disperare:
– Sub pat? În living?
Într-un acces de nervi, Bulă își mută furia spre mobilierul din living. Trântește mesele cu atâta putere încât farfuriile zboară ca niște proiectile, iar televizorul, neputând suporta presiunea, este aruncat pe fereastră cu un zgomot asurzitor.
– În baie? – continuă ea, sperând să găsească vreun indiciu, dar Bulă nu se oprește: se îndreaptă spre baie și sparge oglinda, ca și cum și reflexia sa ar fi devenit prea insuportabilă.
– În bucătărie? – întreabă cu o voce tremurândă, de parcă fiecare încăpere ascundea o enigmă a dispariției misterioase.
Și iată că Bulă, fără să stea pe gânduri, aruncă frigiderul pe fereastră, ca un ultim gest de disperare și revoltă. Stresat la maximum și înnebunit de tăcerea care îi răsuna din partea nevestei, Bulă își pierde complet controlul și, fără să mai gândească, se aruncă pe fereastră.
Ajuns la Poarta Raiului, unde totul părea să capete un sens nou, Bulă se întâlnește cu prietenul său, care îl aștepta cu o privire ușurată și cu o atitudine de genul „ce-ai pățit acum?” Ușurat, Bulă se mai calmează puțin și, cu o voce încă tremurândă de emoție, îi povestește toată întâmplarea:
– … Și apoi nu am mai putut suporta, m-am aruncat pe geam. Dar tu ce cauți aici. Ștrulă?
– Eu eram în frigider!
Într-o dimineață aglomerată la fabrica modernă, sub lumina fluorescentă a halei, directorul, un om energic și ambițios, a adunat toți muncitorii la o ședință improvizată. Atmosfera era încărcată de așteptări și un pic de resemnare, în timp ce unii se priveau între ei cu o sclipire de curiozitate și umor ascuns .
Directorul, cu o voce tare și plină de hotărâre, le propune:
– Dragilor, pentru a crește productivitatea și a ne menține competitivi, vă sugerez să lucrăm cu o oră în plus în fiecare zi. Ce ziceți, sunteți de acord?
Imediat, se ridică unul câte unul angajații pentru a-și exprima părerea:
Ionescu, întotdeauna pragmatic și cu o atitudine ușor optimistă, spune:
– Eu propun să se lucreze câte 10 ore pe zi pentru a mări profitul companiei.
Vasilescu, cu ochii strălucind de ambiție și dorința de a prinde orice oportunitate, intervine:
– Eu zic că putem lucra chiar 12 ore pe zi, pentru că trebuie să ajungem cât mai repede la nivelul concurenţei.
Nu după mult timp, Popescu, cunoscut pentru disciplina sa strictă și simțul datoriei, adaugă fără ezitare:
– Am putea să lucrăm 16 ore pe zi, suntem obligaţi să ne facem datoria.
În acel moment, toată sala rămâne în tăcere pentru câteva secunde, iar apoi Gheorghe, cu o expresie isteață și o privire jucăușă, ridică din sprâncene și, cu un ton plin de ironie, declară:
– Eu propun să nu mai plecăm acasă deloc. Pentru că acasă ne întâlnim cu nevestele şi riscăm să se nască tâmpiţi ca Ionescu, Vasilescu şi Popescu.
Râsetele izbitoare se răspândesc prin hală, transformând ședința într-un moment de umor și complicitate între colegi, unde ideile exagerate și replicile picante au reușit să destindă atmosfera încărcată de presiunea unor schimbări bruște.
Într-o seară târzie, într-un bar de colț, luminat slab de lămpi și cu muzică soft în surdină, un neamț intră cu pași hotărâți, purtând un costum impecabil, dar cu o expresie surprinsă pe față. Se așază la bar, iar atmosfera se umple rapid de un aer de așteptare și curiozitate din partea celorlalți clienți. Barmanul, un tânăr agil și cu o atitudine ușor sarcastică , se pregătește să preia comanda.
Neamțul comandă o bere, iar imediat barmanul, într-o manieră neașteptată, anunță:
– 100 de euro!
Neamțul, cu ochii măriți și sprâncenele ridicate de uimire , exclamă:
– 100 de euro? Ieri a fost 10 euro!
Barmanul, zâmbind misterios, răspunde:
– De astăzi este 00 euro.
Confuz, neamțul insistă:
– Păi de ce 100 de euro?
Barmanul se apleacă puțin spre el, în timp ce își freacă bărbia, și începe să explice într-un ton calm, dar ironic:
– Vă voi explica acum. – 10 euro este o pere. – 10 euro pentru a ajuta Ucraina. – 20 de euro asistență pentru țările europene care au impus sancțiuni și nu sunt membri ale UE. – 10 euro sub formă de ajutor pentru Marea Britanie, pentru implementarea cu succes a sancțiunilor împotriva Rusiei. – 10 euro sunt trimiși în țările balcanice ca ajutor pentru cumpărarea cărbunelui pentru furnale. – 40 de euro pentru subvenție la gaze pentru UE și un fond care să contribuie la menținerea sancțiunilor!
La fiecare explicație, clienții din bar se uitau nedumeriți, unii chicotind discret, iar alții ridicând din umeri ca și cum ar fi ascultat o prezentare politică în direct . Neamțul, tot mai enervat, scoate în tăcere banii și îi dă barmanului 100 de euro. Barmanul, cu o sclipire în ochi, numără banii și îi dă înapoi 10 euro.
Uluit, neamțul strigă:
– Stai. Ai spus 100 de euro și ți-am dat 100! De ce îmi dai înapoi 10 euro?
Barmanul, cu o voce calmă, dar încărcată de ironie, răspunde:
– Păi… nu avem bere!
